Moonlight sau La La Land? Moonlight – Ăsta a fost triumfătorul acelei gafe antologice de la Gala Premiilor Oscar din 2017.
Sinopsis
Moonlight explorează parcursul de viață al unui tânăr negru pe nume Chiron, care crește într-un cartier dificil din Miami.
Structurat în trei acte, fiecare secțiune a filmului urmărește o etapă diferită din viața lui Chiron: copilăria, adolescența și maturitatea ( Adultul ).
În copilărie, Chiron, poreclit „Little”, luptă să se împace cu relația tumultuoasă a mamei sale cu drogurile și cu bullying-ul crunt la care este supus la școală.
El găsește consolare și ghidare într-un dealer de droguri local pe nume Juan ( Mahershala Ali ) și partenera acestuia, Teresa, care devin direct sau indirect figuri părintești pentru acesta.
Anii trec peste Chiron, iar pe parcursul vieții acesta se confruntă cu aceleași probleme de apartenență la grup, cele cu maică-sa, dar și anumite dileme legate de sexualitate.
Execuție
În continuare consider o mare enigmă care trebuie arhivată de către Zona 51 – Cum dracu să încurci câștigătorii la Best Picture?
Totuși, e diferență astronomică de nume între Moonlight și La La Land, nu a fost Moonlight sau… Moonfall, efectiv a fost noaptea minții.
Și acum să ne întoarcem la elefantul din cameră – Moonlight.
Filmul a fost câștigător de doar 3 Oscaruri – Cel mai Bun Scenariu Adaptat, Cel mai Bun Actor în Rol Secundar ( Mahershala Ali ) și Best Picture-ul, pentru mine reprezintă o cifră extrem de mică pentru un film care se dorește a fi CEL MAI BUN FILM AL ANULUI, acea producție care să se înscrie în istoria Academiei pentru Cel mai Bun Film.
Dovadă că La La Land a primit 6 Oscaruri, primind chiar cele mai importante ( Regie, design, cinematografie, scenariu original, Cea mai Bună Actriță în Rol Principal și Cea mai Bună Coloană Sonoră ).
Acum ne reîntoarcem la Moonlight și încerc să disec fiecare categorie câștigătoare, deși nu prea am ce, și mă apucă spumele la gură când văd Best Picture-uri care înhață 2 – 3 statuete..
Mahershala Ali joacă foarte bine, într-adevăr, dar apare doar în primele 20 de minute, ATÂT, apoi dispare complet, și devine complet uitabil, iar în acele minute în care apare nu am găsit nimic glorios, memorabil, emoționant în care să zic – ” Bă, dă-te-n pixu’ meu, ce bine le zice omu ăsta…. „.
Scenariul se bazează pe piesa de teatru In Moonlight Black Boys Look Blue scrisă de Tarell Alvin McCraney, iar pieasa de teatru venind din experiențele personale ale lui McCraney și Jenkins, amândoi crescând în cartiere dificile din Miami, și ca o chestie interesantă, respectiva piesă de teatru a fost pusă pe scenă abia după lansarea filmului.
Oricum, povestea mi se pare o imbecilitate maximă, mai mult am privit-o ca pe o glorificare a combinatorului, a tipului – ” Lasă, că știe fratele tău o combinație. „
În primul capitol, am fost trup și suflet pentru copil, că din păcate a avut ghinionul să se nască într-o ghenă de lume, dar și de familie, unde tatăl lui nu a existat, iar mama lui a fost o denaturată, o dependentă de droguri.
Și nu e vorba că avem de-a face cu negrii, cu homosexualii, ÎN NICIUN CAZ! În locul personajelor din film, puteau să fie englezi, asiatici, africani, rromi, sapiosexuali, heterosexuali, homosapiens senzualix, ORICE OM putea să fie în film și aveam o părere la fel de identifică.
Și ca să mă întorc la al nostru personaj, în loc să fugă de acel mediu toxic, în loc să lupte pentru o condiție mai bună, să ajungă cineva, protagonistul nostru decide să apeleze la drumul cel mai scurt și ușor, să ajungă exact ca restu’ – UN RAHAT DE OM.
De astfel de personaje trebuie să-mi pese, pe bune?
Nu aveam așteptări de la protagonist să ajungă mare director de Microsoft, dar măcar să avem de-a face cu o lecție sau poveste de admirat, un izvor de inspirație, cu un Chiron care să-și câștige pâinea într-un mod demn și cinstit, care să fi fost un exemplu de elev, nici vorbă de așa ceva.
Actoricesc, nu prea am multe de spus, să spun că personajul lui Chiron din primul capitol ( copilul ) a fost cel mai aproape de suflet, iar performanța lui mi s-a părut cea mai bună, dar chiar și așa, alegerea de a livra 3 actori diferiți nu mi s-a părut foarte inspirată în ceea ce privește atașamentul emoțional față de personaj.
În cele trei etape ale filmului nu vedem niciun eveniment semnificativ sau cheie care să implice privitorul, cel puțin eu n-am găsit așa ceva, poate că trebuie să fiu mult mai artistic ca să-l apreciez.
Din punct de vedere tehnic, nu am multe de spus, ce-i drept nici nu prea am înțeles anumite decizii tehnice, cum ar fi defocalizarea marginilor, ceva ecrane negre în care se plimbă niște puncte colorate, dar măcar arată bine pentru un film care a costat 4 milioane de dolari, și bănuiesc că cel mai scump aspect a fost Mahershala Ali.
Notă
Pentru ce o fi primit filmul ăsta marele premiu?
Nici ei nu știu asta!
Întrebarea care se pune este – Ce-a vrut să spună autorul?
Nu avem de-a face cu un film comercial, al cărui scop este de a distra spectatorul și de a odihni creierul, și cu siguranță regizorul Barry Jenkins a dorit să-și expună o viziune, o ideologie, iar astfel de filme sunt menite să nască întrebări, să te miște din punct de vedere psihologic și emoțional.
Aici, ce întrebări să-mi pun? Cu cine să empatizez? Ce lecție primesc de aici dacă nici filmul nu dorește să-mi transmită așa ceva?
O dovadă clară că filmul a fost uitat complet. Mai vorbește cineva despre acest film? Despre marele câștigător de la Premiile Oscar 2017? Se va întoarce cineva în perioada anilor 2010+ și va relua acest film? Mi-e greu să cred…
