Luca Guadagnino, regizorul celebrului Call Me by Your Name, își face din nou apariția cu o dramă sportivă, mă rog, mai mult dramă și mai puțin sportivă – Challengers.

Sinopsis

Tashi ( Zendaya ), este o fostă mare jucătoare de tenis, mai degrabă, o fostă mare speranță și care a fost un adevărat Everest de talent, care s-a retras mult prea devreme în urma unei grave accidentări.

Acum, lucrează pe postul de antrenor, iar jucătorul pe care îl are sub îndrumare este chiar soțul ei – Art Donaldson ( Mike Faist ), care nu trece prin cea mai bună formă a carierei.

Astfel, în urma nenumăratelor eșecuri, Tashi îl înregistrează la un turneu de nivel challenger, cea mai scăzută treaptă a tenisului profesionist, iar la această competiție se intersectează de Patrick Zweig ( Josh O’Connor ), fost partener de sport în tinerețe dar și de….. aceeași poartă, ca s-o spun pe șleau.

Execuție

Despre Luca Guadagnino port numai cuvinte bune, și chiar dacă Call Me by Your Name nu se află printre filmele mele preferate, fapt cauzat de marile minusuri semnalate în articolul aferent, tot îl consider un film bun, dar în același timp și overrated.

Iar dacă acele bube nu ar fi existat în film, chiar l-aș fi notat cu o notă extrem de bună, sincer o spun.

Și-n general, îl consider pe regizorul italian un cineast bun și foarte îndrăzneț prin poveștile pe care acesta dorește să le abordeze pe marele ecran.

Și că tot am adus în discuție despre celebrul său film multiplu nominalizat la Oscaruri, în acest Challengers primim și un easter egg din fostul său mare film dar cel mai probabil a fost o simplă coincidentă, dar nu m-am putut abține în a nu-mi aminti despre antologica fază cu celebrul fruct.

Revenind la acest Challengers, trebuie să zic că până să văd acest film am trăit într-o perpetuă stare de confuzie, deoarece credeam că Luca Guadagnino este soțul regizoarei Celine Song, cea care a realizat Past Lives, aspect total greșit, mai ales că italianul este homosexual.

Totuși, undeva prin neant aveam ceva dreptate, deoarece scenaristul Justin Kuritzkes este soțul cineastei sud coreene, și pare-se că s-au nimerit perfect, deoarece amândoi se află la proiectele de debut din punct de vedere al lungmetrajelor.

De ce să mint!?!?! Chiar nu știu ce să scriu despre acest film, fiind un film inutil, ba chiar fiind o asemănătoare versiune sexoasă a filmului Past Lives.

Dacă filmul sud coreean prezenta tentative de o poveste de menage a trois, ei bine, în Challengers primim fix asta, iar cum Luca Guadagnino este un adept al erotismului în arta cinematografică, atunci pachetul livrat este cât se poate de complet.

Nu că mă laud, dar mi-am dat seama din start care o să fie mecanismul de funcțiune a poveștii, trailerul și primele 15 minute din film mi-au fost de-ajuns în a-mi contura ideea desfășurătorului narativ, iar multiplele salturi temporale ( ANUMITE MOMENTE DIN ACESTEA ) n-au făcut decât să lungească în zadar durata producției.

Poate că-s acid, poate că nu, dar mi-a fost imposibil să rezonez cu oricare dintre personaje – Avem parte de doi îndrăgostiți care dau la aceeași poartă, și poarta care nu știe unde să-și îndrepte buturile mai bine, fiind extrem de indecisă, iar aici vorbim de mulți ani de introspecție carnalo – sentimentală.

Există o lipsă de profunzime în motivațiile personajelor, iar plățile emoționale scad considerabil, în comparație cu dramele sportive clasice care se adâncesc în complexitatea psihicului uman, iar aici, Challengers reprezintă un adevărat luft din acest punct de vedere.

Filmul este extrem de lent și uneori foarte plictisitor pe alocuri, ca să nu mai vorbesc despre scenele de tenis folosite cu slowmo, băi, cred că cineaștii s-au gripat de la Zack Snyder cu această tehnică, că văd că-i la modă să folosești acest efect.

Avem parte de o scenă dintr-un vestiar unde nuditatea este complet gratuită iar respectivele interacțiuni de acolo nu adaugă nimic concret planului narativ, o muzică electronică dată la maxim, care m-a enervat la culme mai ales în actul III și un dialog extrem de banal pe alocuri.

Actoria se prezintă relativ bine, și chiar dacă nu am rezonat cu personajele acestora, cei 3 actori fac o treabă bunicică, nici ceva demn de Oscar, dar nici ceva apocaliptic de prost.

Nu știu dacă Zendeya a fost la cea mai bună prestație din cariera sa, însă a fost cu mult peste performanțele din ultimele filme Spider-man, dar în continuare voi susține că Dune : Part Two a fost marele vârf actoricesc și să sper că-l va menține și-n viitoarele producții, iar asta depinde doar de ea și ce contracte alege să semneze.

Tot ea m-a făcut să-mi amintesc de personajul actriței Sigourney Weaver din primul Ghostbusters, mai exact – Nu trebuie să fii nucleara sexy ca să emani senzualitate, doar să ai acea atitudine fatală care să dea în clocot sângele privitorului, iar același lucru se aplică și consoartei lui Tom Holland.

Regizoral, nu m-a impresionat cu nimic, nu are nimic din poezia filmelor precedente, adică Call Me by Your Name sau Bones and All, ce-i drept, nici peisajul urban al filmului nu inspiră la cine știe ce vizual parfumat și liniștitor.

De asemenea, așa cum am spus și mai devreme, slow motion-ul din timpul scenelor de tenis mi s-a părut foarte inutil, ba chiar distructiv pentru impactul acestora, fiind bine coregrafiate și filmate, și tind să cred că ar fi funcționat mai bine dacă ar fost livrate la o viteză normală sau chiar mai mare pentru a amplifica dinamismul și adrenalina respectivelor faze.

Notă

Mi-a luat ceva să-l rumeg până să-l duc la o notă clară.

Este un film bun? Pentru mine, în niciun caz. Dar nici nu pot să-l consider un dezastru abject.

Pur și simplu, un film de care nu aveam nevoie, acest Challengers nefiind nici vreun film distractiv, nici vreo hrană intelectuală sau vreo dramă care să-mi ofere o anumită perspectivă asupra unui anumit context social.

Tot acest subiect legat de sport fiind doar un simplu pretext pentru o poveste toxică despre un triunghi amoros, nefiind nimic revelator sau vreun generator de inspirație și motivație, așa cum ar trebui să fie o dramă sportivă.