5 nominalizări la Premiile Oscar.

Probabil, cel mai așteptat film al anului 2024, producția cu care Denis Villeneuve vrea să spargă toate barierele – Dune : Part Two.

SINOPSIS

Spre norocul meu, nu o să am foarte mult de scris la această categorie a recenziei, față de cum aș avea dacă aș începe să scriu despre premisa primei părți din Dune, chiar și așa, la un moment dat, o să vină și aia.

Hai că am deraiat, deci :

Pornim în această aventură, fix de unde ne-a lăsat filmul data trecută, mai exact, Paul Atreides ( Timothée Chalamet ) alături de a sa mamă Jessica ( Rebecca Ferguson ) se alătură fremenilor, grupare / civilizație care-l adulează pe moștenitorul tronului Atreides, și care-l consideră Lisan Al Gaib, marele Mesia, cel care va restabili ordinea în univers.

Dacă în trecut apărea doar în vise sau tot felul de viziuni, iată că cea care-i bântuia mințile își face în sfârșit apariția – Chani ( Zendaya ), și ea tot o fremană, doar că, nu prea este adepta dogmelor religioase și spirituale legate de Paul.

Pe partea cealaltă a baricadei, cea în care întunericul face legea, baronul Harkonnen ( Stellan Skarsgård ) reia ofensiva împotriva ultimului Atreides rămas în viață, iar acesta îl azvârlă în luptă pe al său psihopat criminal Feyd-Rautha ( Austin Butler ).

EXECUȚIE

Pentru început o să spun că am pornit spre sala de cinema cu așteptări moderate, în sensul că, Part One, nu m-a prins foarte tare, asta și pentru că a avut o abordare ceva mai diferită față de actuala parte.

A nu se înțelege că nu mi-a plăcut primul film, ca notă, ar fi de un 8 solid.

Revenind la cel actual, am de spus așa:

O să fiu fan Star Wars până mă sting , dar după vizionarea acestui film, pot spune clar și răspicat că avem parte de succesorul pe tron la titlul de cel mai bun SF.

Clar, opera lui George Lucas va rămâne pentru totdeauna momentul în care omenirea și industria de entertainment au fost schimbate pentru totdeauna, dar să nu uităm că, George Lucas s-a inspirat din opera lui Frank Herbert ( Dune – 1965 ( an publicație ) ).

Și acum, să purcedem, să vedem ce și cum stă treaba despre acest film.

Din start, și chiar, aruncându-mă în gură de vierme, filmul anului 2024 deja a fost consolidat.

Villeneuve ne oferă poate magnum opusul lui în materie de regie, până acum, că așteptările mele pentru a treia parte se înalță undeva de o magnitudine egală sau mai mare ca cea din LOTR: Return of The King, iar acela ar putea să fie adevăratul său moment de supremație, dar mai e mult până atunci.

Dacă în prima parte m-aș plânge de tempo-ul filmului, și pe bună dreptate, aici, n-am de ce să o fac, chit că ritmul este la fel de molcom, dar chiar și așa, filmul m-a țintuit complet pe scaun timp de 3 ore, uitându-mă la ceas doar din pura curiozitate să văd cât mai e din film, nu de alta, dar îmi doream mai mult.

Dacă la Killers of The Flower Moon m-am plâns de durata mamut a filmului, o producție care putea fi lejer compactată în 2 ore și ceva, eh, aici îmi doream o durată la fel de mare, dar pot să înțeleg alegerea regizorului canadian.

Nu a existat vreun moment în care să mă plictisesc sau vreo chichiță din spatele poveștii pe care s-o anticipez, evident, cititorii seriei știau la ce să se aștepte, dar vorbesc despre mine și cei care n-au pus mâna pe opera lui Frank Hebert.

Toată povestea mi s-a părut fascinantă, de la peripețiile lui Paul, până la mișmașurile Baronului și Împăratului ( Christopher Walken ) care își pregăteau jocurile politice, ca să nu mai vorbesc despre acțiunea absolut electrizantă, care nu-i deloc puțină, aș spune.

La toate acestea, contribuie și o realizare tehnică dumnezeiască, iar aici Denis Villeneuve, DP-ul Greig Fraser, și întreaga echipă de producție tehnică merită toate acoladele existente în această galaxie.

Cadrele sunt răvășitoare, filmat predominant la locație, iar aici enumăr Wadi Rum, Emiratele Arabe Unite, Iordania sau chiar Budapesta, și evident, că piesa de rezistență sunt imaginile capturate din deșerturile arabe.

Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar fi pățit Anakin Skywalker dacă umbla pe acolo, probabil făcea ceva șoc anafilactic.

Efectele speciale sunt fără cusur, blue/green screen sunt insesizabile, efectele computerizate fiind extrem de bine incorporate în set-urile reale încât nici nu le simți, iar bugetul se învârte undeva la 190 milioane de dolari.

Într-adevăr este o sumă foarte mare, dar având în vedere bugetele din zona celor Disney pare mizilic acest număr.

Păi cum se face că aceste două părți din Dune cu bugete între 150 – 190 milioane de dolari arată fabulos, ca să nu mai zic că alienează niște distribuții de actori stelari, iar un gunoi precum The Marvels îmi aruncă în față un buget de aproximativ 300 de milioane? Cum?

Care-i explicația la aceste discrepanțe?

După lunga colaborare cu Nolan, care deși a fost una reușită, nu i-a adus vreun omuleț auriu, iată că Hans Zimmer s-a înfrățit cu un alt mare regizor și e cât pe ce să mai adauge un Oscar în vitrină, după cel luat pentru precedentul Dune și bineînțeles cel din anii 90′ pentru animația Lion King.

Actoricesc, nu am nimic de reproșat, poate doar Florence Pugh, și nu că face un rol prost, din contră, doar că, apare foarte puțin, și îmi doresc din tot sufletul ca pe viitorul apropiat, aceasta să primească un rol principal într-un film uriaș.

Nu de alta, dar când faci parte din distribuția a poate, celor mai bune filme din ultimii 10-20 de ani, cu siguranță nu ești vreo praștie.

Timothée Chalamet e vârful de lance, iar acesta oferă o performanță bivalentă fantastică, reușind într-o transformare de-a dreptul înspăimântătoare, iar dacă în primul film, plus începutul acestuia, ți se rupea inima de el, părând mai mult acel băiețaș firav crescut de mami și tati, eh, spre final, te face să tremuri din toate încheieturile la auzul vocii sale.

Aceleași vorbe le am și pentru Rebecca Ferguson, care pentru mine deja pornește cu prima șansă la Oscaruri, livrând o partitură total opusă față de primul Dune.

De asemenea, Austin Butler în rolul diabolicului criminal Feyd-Rautha a fost o surpriză plăcută, și pare că încet, încet, se leapădă de legendarul personaj Elvis, venind cu prestații autentice.

Însă, marea surpriză a venit din partea consoartei lui Paul, mai exact Zendaya care o înfățișează pe Chani, și sincer vă spun, strict și doar din punct de vedere actoricesc, Zendaya e una dintre actrițele deloc digerabile pentru mine.

Însă, acum a venit și mi-a dat o palmă peste față, și o rog să o mai facă mai mereu de acum înainte, și iată o dovadă că, atunci când există niște scenariști și regizori bengoși, actoria aia bună vine de la toată lumea.

Din punct de vedere cerebral, Dune: Part Two este o pâine numa bună de mâncat, acesta livrând niște teme și simboluri aparte, de la filosofie, misticism, spiritualitate sau chiar fanatismul religios, multe dintre aceste teme fiind bine antamate și în realitatea noastră.

De exemplu, interpretează religia și credința în anumite dogme ale acesteia, ca o armă care orbește poporul și în același timp, care-l împarte, devenind într-un final un adevărat război între vestitori sau fanatici versus cei care pun rațiunea pe primul loc.

De asemenea, vedem cum setea pentru forță și putere te poate conduce spre latura întunecată a sufletului, și hai că v-a sunat cunoscută această temă.

NOTĂ

Poate cel mai bun lucru pe anul 2023 a fost amânarea acestui Dune : Part Two pe 2024.

Chiar era un mare păcat ca două filme colosale precum Oppenheimer și acest Dune să se dueleze pentru marile premii, pur și simplu, sunt două capodopere care merită să devasteze, nu să-și împartă premiile.

Iar dacă ar fi fost ca ambele filme să fie lansate în 2023, corect ar fi fost ca la categoriile premiilor de film să existe doar Dune și Oppenheimer, atât.
Și având în vedere relația foarte caldă și apropiată dintre Nolan și Villeneuve, tare cred că a fost o amânare intenționată, și nu una generată de greva actorilor.

Hai pe bune, aia problema cea mai mare a filmului, că nu puteau actorii filmului să facă reclamă la film?!?!? Serios? Mai ales că trailerele erau deja lansate, deci…

Epocal, colosal, magistral – Așa poate fi descris filmul.

Clar avem parte de acel sequel năucitor mai bun decât prequel-ul, acest The Empire Strikes Back al zilelor noastre, iar pentru mine, la viitoarele premii Oscar, o cifră mai mică 6 ar fi o mare nedreptate.
Iar ca notă, îl duc de maxim, dar e de un maxim de nivelul celui oferit la Oppenheimer, film care deja mi-a intrat la suflet.

Deci da! Filmul este o capodoperă uluitoare!