Jurnalul unei cameriste – Noul film marca Radu Jude, cineastul care scoate filme pe bandă rulantă și cu care mă lupt să-mi satisfacă gusturile cinefile de când și-a schimbat stilul.
Un film pe care l-am văzut în cadrul festivalului Serile filmului românesc, într-un regim de avanpremieră super specială.
SINOPSIS
Povestea o urmărește pe Gianina (Ana Dumitrașcu), o tânără româncă angajată ca menajeră, bucătăreasă și bonă într-o familie înstărită din Bordeaux. Ziua, ea are grijă de Louen, băiețelul angajatorilor, în timp ce propria ei fiică rămâne acasă, în România.
Seara, Gianina se strecoară la repetițiile unei trupe de teatru amator, unde pregătesc o adaptare după faimosul roman Jurnalul unei cameriste al lui Octave Mirbeau.
Ce pare la început o simplă poveste despre migrație și muncă domestică devine, în mâna lui Radu Jude, o privire ascuțită asupra Europei de azi.
EXECUȚIE
Premisa și abordarea pe care dorește să o prezinte Radu Jude este una extrem de interesantă și suculentă. Însă, mi s-a luat de stilul ăsta experimentalist care, după umila mea părere și probabil, lipsă de cultură, sabotează un film care ar fi putut fi digerabil pentru toate masele.
Pe scurt, îmi place mult mai mult acel Radu Jude din trecut.
Revenind la filmul de față, zic să încep cu părțile pozitive.
În primul rând, Ana Dumitrașcu este formidabilă în prestație. Aceasta reușește să transmită o întreagă gamă de emoții – frustrare, furie, demnitate, resemnare, speranță – fără să ridice vocea, fără să facă gesturi mari.
Tot ce vedem și simțim prin prestația ei este să vedem o prizonieră a propriilor sacrificii pentru a-și crește fiica.
Iar singurele ei momente de libertate sunt cele în care aceasta se vede pe video-call cu fiica sau mama ei sau, cele generatoare de umor, momentele în care aceasta își înjură în română propriii „patroni”, familia care a angajat-o pentru a fi menajeră.
Prin ochii ei, vedem absurditatea burgheziei, cruzimea banală a exploatării și singurătatea unei mame care este forțată să își crească fiica de la distanță.
În al doilea rând, ca o completare a ultimului paragraf scris, mi-a plăcut cum Jude portretizează familia franceză.
Mai exact, vorbim despre niște personaje negative care, în sinea lor, nu se doresc a fi niște oameni răi, dar problema este că starea lor de confort refuză să privească situația Gianinei în dramatica profunzime care există.
Familia Donnadieu este, în aparență, tot ceea ce ai putea dori de la niște angajatori. Sunt politicoși, atenți, chiar generoși în limitele lor.
Vincent Macaigne o întreabă pe Gianina dacă este bine, dacă are nevoie de ceva, dacă se simte confortabil. Mélanie Thierry îi zâmbește, îi vorbește cu blândețe, îi spune că este „parte din familie”. Și tocmai această bunăvoință aparentă este ceea ce îi face atât de periculoși.
Pentru că, sub această fațadă de amabilitate, se ascunde o incapacitate fundamentală de a vedea. Ei nu sunt răi; sunt orbi. Și această orbire nu este una accidentală, ci una confortabilă. Este mai ușor să nu vezi, să nu întrebi, să nu aprofundezi.
Și totuși, ce nu a funcționat pentru mine?
În primul rând, structura filmului executată prin capitole ca și cum am urmări un jurnal efectiv este destul de interesantă, însă montajul m-a scos din sărite.
Fix când unele scene încep să prindă formă și volum, primesc o mare tăietură și mă teleportează în următoarea zi. Care este scopul dramaturgic al acestui lucru?
De asemenea, unele zile din acest jurnal sunt formate din scene de maximum 10 secunde în care Geanina spală niște geamuri, scrie ceva sau în care îmi sunt filmați niște mărăcini dintr-un câmp. Și gata! Asta e tot!
De asemenea, există un fir narativ legat de piesa de teatru, un fir care, la fel, poate fi exploatat în câteva secvențe. Pe cât de profundă o vrea Jude, pe atât de simplă este ideea.
Da, o poveste veche de 160 de ani care este valabilă și în zilele noastre. Gianina fiind o actriță atât pe scenă, cât și în viața reală.
În fiecare zi, ea trebuie să joace rolul cameristei docile, al femeii care este recunoscătoare pentru ceea ce are, al persoanei care nu deranjează. Își ascunde furia, își ascunde frustrarea, își ascunde dorul de fiica ei. Și o face atât de bine încât nimeni nu observă.
Pe scenă, ea joacă un rol. În viață, joacă altul. Iar lista poate continua.
Însă revin la ideea principală a acestui segment: nimic complicat. Mă rog, nu ar fi un film complet dacă Radu Jude nu-mi umplea minute bune cu scene în care sexul oral sau masturbarea sunt mimate prin intermediul unor pantofi sau măture.
Din punct de vedere tematic, aceleași teme pe care le-a abordat în ultimele sale filme – nimic nou.
Exploatarea, ipocrizia burgheziei, inegalitățile sociale, migrația, singurătatea celor care muncesc departe de casă. Toate sunt importante, toate sunt relevante.
Mai bagă niște rasism, niște război din Ucraina, niște stânga vs. dreapta, doar că totul mi se pare o shaorma cu de toate atunci când arunci un batalion de teme într-un timp atât de scurt.
Dar, la un moment dat, devin previzibile, asta fiind, în momentul de față, marea mea „problemă” cu Radu Jude. Am început să-i miros schema înainte de primul cadru al filmului.
NOTĂ
Jurnalul unei cameriste nu este un film rău. Este bine realizat, bine interpretat și bine intenționat. Dar este și un film care nu aduce nimic nou, care nu surprinde și care nu reușește să iasă din umbra propriilor sale filme anterioare.
Structuri fragmentare, planuri fixe care devin incomode, dialoguri care par improvizate, umor negru care ascunde furie. Toate acestea funcționează, dar funcționează la fel de fiecare dată.
Iar atunci când un regizor devine previzibil, chiar și cele mai bune intenții pot părea obositoare, la fel este cazul și aici.
Nu este vorba că Jude a făcut un film rău. Și nici măcar nu este vorba că i-aș contesta talentul, Doamne ferește de așa ceva, omul este un munte epocal de talent și tehnică cineastă.
Este vorba că a făcut un film pe care l-am mai văzut, și nu doar o dată. Iar asta mă face să-i acord un 6 cu mare indulgență, plus că nu a fost atât de gravă situația precum la Dracula.
