The Dog Stars – A sosit un nou film regizat de Ridley Scott.
Hai să vedem dacă și ăsta e un eșec sau o surpriză plăcută.
SINOPSIS
Într-o lume în care o epidemie necruțătoare a măturat aproape întreaga omenire, un fost mecanic, Hig (Jacob Elordi), și câinele său, Jasper, își duc zilele alături de un fost pușcaș marin, Bangley (Josh Brolin), într-un aeroport abandonat din mijlocul munților Colorado.
Hig pilotează un avion vechi prin ruinele Denver-ului în căutare de resurse, iar Bangley veghează asupra bazei și îi ține la distanță pe orice intrus, fie ei hoți sau purtători ai virusului.
Rutina lor fragmentată este spulberată atunci când Hig interceptează un semnal radio inexplicabil, venit de dincolo de munți.
Acest ecou al unei lumi care ar fi putut supraviețui îl împinge să-și părăsească adăpostul și să-și încarce avionul pentru o călătorie spre necunoscut, în căutarea ultimei rămășițe de umanitate.
Drumul îl poartă printr-un peisaj în care întâlnește niște supraviețuitori ca Cima (Margaret Qualley) și tatăl ei, Pops (Guy Pearce), o comunitate de fermieri.
EXECUȚIE
Atât la Napoleon, cât și la Gladiator II am fost indulgent sau mai mult decât indulgent. Dar am și eu niște limite, cât să-i mai țin spatele lui Ridley Scott?
În primul rând, dacă așa va arăta apocalipsa în viitor, atunci să fie primită, chiar nu mă sperie.
Peisajele sunt frumoase, cerul e senin, iar lumea pare mai degrabă o stațiune de vacanță decât un infern post-apocaliptic.
Problema e că această curățenie nu are nicio legătură cu realitatea pe care încearcă să o prezinte.
Resursele par să curgă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Hig zboară cu avionul de zor, iar combustibilul pare să fie la tot pasul. Pare că rezervorul avionului e unul nelimitat.
Dacă într-o lume în care 99% din populație a pierit poți să găsești atât de ușor benzină, mâncare și apă, atunci unde e miza? Ce anume îi împiedică pe toți ceilalți să facă la fel? Ce face ca supraviețuirea să fie o luptă?
Medicamentele, hrana, apa, Coca-Cola, toate par nelimitate. E ca și cum furnizorii au rămas în spate, deși oamenii au dispărut. Nici măcar nu există o senzație reală de penurie sau de competiție pentru resurse.
Ecranele care încă mai clipesc în orașe după ani de zile. Produsele ambalate care încă arată proaspete. Pe bune? Și nu sunt deloc genul care să fie chițibușar să găsească critică la fiecare fracțiune de secundă.
Băi, dar când îmi zici că suntem într-un peisaj post-apocaliptic… păi să arate naiba a infern pe pământ.
Cât despre acțiune… Sunt câteva scene în care Ridley Scott își arată mușchii regizorali, punând pe ecran niște secvențe foarte mișto unde ecranul captează un dans al violenței – împușcături, decapitări, explozii – o adevărată frumusețe sângeroasă.
Însă aceste scene sunt undeva în număr de trei și oarecum și scurte.
Că-n rest, The Dog Stars e printre cele mai plictisitoare filme pe care le-am văzut de foarte mulți ani în cinema. Rar mi-a fost să văd într-un cinema un asemenea film atât de plat, fără nicio zvâcnire și care circulă într-o singură linie dreaptă de la A la Z.
Nu există vârfuri și văi, ci doar o undă plată care se întinde pe tot parcursul celor două ore. Hig zboară, Hig aterizează, Hig vorbește cu câinele, Hig se întâlnește cu oameni noi, Hig pleacă mai departe. Și asta e tot.
Nu există pericol real, nu există momente de tensiune care să te țină cu sufletul la gât.
Chiar și atunci când apar hoardele de sălbatici tatuajați – care ar trebui să fie principalul element de groază al filmului – ele sunt atât de rapid eliminate încât nici nu apuci să simți frica.
Dacă te culci în timpul filmului pentru niște zeci de minute bune, e ok, nu ai pierdut nimic. Mai ales că personajele sunt intangibile.
Tematica este slab dezvoltată. Mi s-a părut o combinație de Train Dreams și The Last of Us de pe Temu.
Pe de-o parte, avem acea meditație lirică și solitară specifică lui Train Dreams – un om, câinele lui și peisajul imens. Pe de altă parte, elementele de supraviețuire post-apocaliptică și dinamicile de grup care amintesc de The Last of Us. Doar că aici, totul este mult mai plat și mai puțin credibil.
Însă de pomană. Singurătatea, pierderea, speranța, căutarea unui sens – toate sunt menționate, dar niciuna nu este explorată cu adevărat. Personajele trec prin evenimente, dar nu există o evoluție reală, nu există un moment în care să simți că s-a întâmplat ceva cu adevărat important.
Distribuția este plină de nume stelare.
E o combinație perfectă între bătrânii actori și tinerii din noua generație care sunt mega talentați. Însă, din cauza scenariului scris extrem de slab și cel mai probabil, și din cauza unui Ridley Scott ruginit, niciun actor nu iese în evidență.
Adevărul este că această distribuție pare să fi fost adunată mai mult pentru a vinde filmul decât pentru a-l căra în spate. Numele mari atrag publicul, dar, în absența unui scenariu care să le ofere substanță, ele devin doar niște etichete pe un afiș.
NOTĂ
Un film cuminte, plat, previzibil până-n măduva oaselor și o echipă de cineaști extrem de fricoși care nu au avut deloc sânge în instalație de a lua niște riscuri.
Au existat foarte multe momente în film în care deja îmi anticipam niște scene super tragice care să anime povestea, însă la final, am rămas doar cu visele neatinse.
E filmat corect, frumos și cam atât. Pe scurt, un film care arată bine, dar care nu reușește să transforme un material promițător într-o experiență memorabilă.
