Crash – Filmul din ’96, regizat de David Cronenberg, cu care a câștigat Premiul Juriului la Cannes.
Cum să nu vă dau specialitatea acestui blog? Adică filmele erotice.
SINOPSIS
Filmul urmărește povestea lui James Ballard (James Spader), un producător de televiziune care, în urma unui accident de mașină, intră într-un univers clandestin în care accidentele rutiere și rănile provocate de acestea devin surse de fascinație și excitație sexuală.
Prin intermediul lui Helen (Holly Hunter) și al enigmaticului Vaughan (Elias Koteas), James descoperă un grup de oameni atrași de pericol, mutilare și de erotismul asociat accidentelor.
Pe măsură ce se apropie tot mai mult de acest cerc, relația sa cu Catherine (Deborah Kara Unger) se transformă, iar granița dintre sexualitate, violență și obsesie devine tot mai greu de delimitat.
EXECUȚIE
Este un film ciudat, ba chiar extrem de ciudat, ceea ce nu-i rău deloc, din contră, această premisă emană un parfum deosebit, chiar dacă vorbim despre o adaptare a unui roman omonim.
O adaptare a romanului omonim al lui J.G. Ballard, în care un grup de supraviețuitori ai accidentelor auto transformă traumele în fetișuri sexuale. Sună bine, nu? Ei bine, sună mai bine decât este.
Problema mare este că David Cronenberg nu face mare lucru cu această premisă. Mi s-a părut multă incoerență în scenariu și, mai ales, în mesaj, tocmai că nu prea are un mesaj, nu are deloc o cheie care să deschidă o ușă a dezbaterii.
Dar hai să vă zic mai întâi ce funcționează bine.
În primul rând, atmosfera. Cronenberg creează o lume rece, în care mașinile și carnea devin una. James Spader este perfect în rolul acesta de om care a pierdut orice capacitate de a simți altceva decât prin intermediul metalului și al sângelui. Deborah Kara Unger este la fel de tulburătoare ca soția care acceptă și încurajează deviațiile sexuale ale soțului ei.
În al doilea rând, pe plan tehnic, filmul este o capodoperă, asta nu poate fi combătut.
Camera lui Peter Suschitzky este rece, precisă, aproape sterilă, dar plină de o frumusețe sumbră. Paleta de culori – roșu, albastru, portocaliu – este perfectă pentru lumea asta de neon și metal.
Ca să nu mai zic de planul sonor-muzical, unde Howard Shore, colaboratorul frecvent al lui Cronenberg, a compus o coloană sonoră dominată de chitare electrice, care amplifică senzația de tensiune și erotism.
Și alt lucru care mi-a plăcut foarte mult a fost mixajul de sunet. Sublim cum Cronenberg punctează fiecare sunet metalic – ușă trântită, zgârietură, îndoire, ciocnire cu metalul, etc.
Cât despre părțile slabe, ei bine…
Filmul se simte ca un exercițiu de stil, nu ca o poveste cu un mesaj clar. Personajele sunt mai degrabă funcții ale unei idei decât oameni în carne și oase.
N-au arcuri narative, n-au evoluții, n-au nimic care să te facă să ții cu ei sau să îi urăști. Sunt doar acolo, plutind într-un vid emoțional, făcând lucruri bizare fără să ai vreun motiv să îți pese.
Scenariul este incoerent. La fel și montajul, multe scene aruncate haotic fără pic de continuitate între ele.
Ce vrea să spună Cronenberg? Că tehnologia ne dezumanizează? Că sexul și moartea sunt legate? Că mașinile sunt extensii ale dorinței?
Poate toate acestea, dar nu le spune într-un mod care să te facă să reflectezi. Le aruncă acolo, ca pe niște pete de ulei pe asfalt, și te lasă să te descurci.
Și ce nu mi-a plăcut, iar eu sunt departe rău de a fi o persoană pudică – multe scene de sex oarecum gratuite și lipsite de substanță. De fapt, ce mai tura-vura, filmul este o cavalcadă de acțiuni ciudate care mai apoi, automat, sunt continuate de niște scene de sex.
NOTĂ
Ca o mică sau mare comparație, mai ales că a fost și o influență majoră, Titane mi se pare mult mai bine realizat din toate punctele de vedere. Adică opera lui Julia Ducournau o consider printre cele mai nebune (în sens mișto) și bine realizate creații ale arthouse-ului din ultimii ani.
Premisa este interesantă, atmosfera este captivantă, iar interpretările sunt solide. Dar, în final, rămâi cu senzația că ai privit ceva care ar fi putut fi genial, dar care s-a oprit la jumătate.
Nu este un film rău. Este doar un film care nu reușește să transforme o idee interesantă într-o poveste memorabilă, cel puțin cam asta am simțit cu opera lui Cronenberg.
Dar chiar dacă nu mi-a plăcut, asta nu mă face să-i contest valoarea artistică și, mai ales, influența pe care a răspândit-o decenii întregi și încă o face.
