Mult prea lăudatul Obsession a ajuns și pe meleagurile noastre.
Un film regizat și scris de Curry Barker. Un nume total necunoscut, așa e, deoarece omul, la bază, este YouTuber.
SINOPSIS
Obsession urmărește povestea lui Bear (Michael Johnston), un tânăr angajat într-un magazin de muzică, timid, nesigur și îndrăgostit până peste cap de Nikki (Inde Navarrette), prietena și colega lui.
Într-un moment de disperare romantică, Bear ajunge în posesia unui obiect misterios numit One Wish Willow, despre care se spune că poate îndeplini o singură dorință.
Neștiind dacă să creadă sau nu în puterea lui, dar împins de nevoia aproape dureroasă de a fi iubit, acesta își dorește ca Nikki să îl iubească mai mult decât orice pe lume.
La început, dorința pare să funcționeze exact așa cum și-a imaginat. Nikki începe să se apropie de el, să îi ofere atenție, afecțiune și exact validarea după care Bear tânjise atât de mult.
Pe măsură ce comportamentul ei devine tot mai intens, mai sufocant și mai neliniștitor, Bear își dă seama că ceea ce părea o fantezie romantică s-a transformat într-un coșmar.
EXECUȚIE
Aș zice că e un nou val al YouTuberilor în cinema-ul american. Evident, mă refer și la Parsons cu al său Backrooms, un film care mi s-a părut foarte bun.
Ba mai mult, ambele filme sunt făcute pe bugete micuțe și cu un succes epocal la box-office, spulberând și surclasând blockbustere care beneficiază de bugete de ordinul sutelor de milioane.
În cazul filmului de față, Obsession a fost realizat pe un buget de sub un milion de dolari, ba mai mult, încasările s-au aflat în creștere de la săptămână la săptămână. În momentul de față, încasările se învârt în jurul a peste 300 de milioane de dolari.
Zic să vorbim despre film acum, că prea m-am lungit cu prezentările de context.
O să încep cu părțile slabe.
Dacă ar fi să menționez un lucru care nu prea mi-a plăcut, acela ar fi actul I. Nu că ar fi prost pus în scenă, aș zice că mai degrabă este ușor nesigur, iar aici mă refer și la reacțiile oarecum ciudate ale unor personaje, iar uneori mi s-a părut că nu sunt credibile în rol.
Bear, personajul interpretat de Michael Johnston, este cel care mi-a oferit unele încruntări. În actul I are unele reacții mult prea exagerate, prea teatrale și uneori puțin veridice. Pe scurt și ca să fiu din topor, mi s-a părut mult prea speriat de bombe.
Însă din momentul în care se face tranziția între actul I și cel secund, ei bine, regizorul Curry Barker își scoate din pantaloni instrumentul și micționează pe mai toate studio-urile de la Hollywood și pe mai marii regizori de horror.
Băiatul ăsta știe exact cum să construiască la meserie un horror.
Regia este magistrală. Celebrele jump scare-uri fumate și răsuflate sunt aproape inexistente. Majoritatea fricii vine din propria ta confuzie, din ceea ce crezi că vezi.
Curry Barker a știut ce indicații să ofere departamentelor de imagine și lumini. Omul știe cum să se folosească de spațiile închise, de siluetele venite din întuneric sau de anumite colțuri întunecate.
Sunt zeci de momente în care privești ecranul întunecat și nu știi de unde vine acel sunet, acea voce aproape fantomatică, iar corpul tău intră într-o permanentă stare de panică și de autoprotecție, tocmai că nu știi de unde poate să vină beleaua.
Atmosfera este terifiantă. Filmul știe cum să îți intre pe sub piele și, mai ales, în psihic.
Recunosc că au fost câteva scene în care mi-am oprit respirația de la câtă tensiune era pe ecran. Ba mai mult, la o anumită scenă cu cei doi dormind, am fost pe modul: „Doamne, dacă deschide ochii, jur că arunc cu scaunul în ecranul cinematografului.”
Tocmai de aici vine și sclipirea: ți-e frică de ceea ce te-ar putea înspăimânta, nu de o sperietură efectivă.
Scârbosul este și el prezent, dar este livrat cu bun simț și când trebuie, nu cade în păcatul gratuității absurde. Cred că se numără printre puținele filme horror care mi-au provocat o stare de vomă. Și spun atât: noi, iubitorii de pisici, suntem vizați.
Ei bine, dragi prieteni, am ajuns și la piesa de rezistență: Inde Navarrette.
Performanța ei este una nu de zile titanice, ci de zile dumnezeiești.
Trece într-o fracțiune de secundă de la fragilitate și sensibilitate la nebunie demonică. Îngheață timpul în loc când se află în prim-plan, domină fiecare scenă la care participă și te face să iei Biblia și să dormi cu ea sub pernă.
Ba mai mult, până într-un anumit moment, nu îți dai seama de ce hram poartă, tocmai că sunt extrem de multe momente în care empatizezi cu ea.
Să fie o biată fată care este victima unor substanțe interzise, iar mintea ei să fie zdruncinată? Sau acea dorință pusă în aplicare este reală, iar asupra protagonistului s-a pogorât un blestem satanic?
Aceasta are unele momente în care demoni precum Pazuzu, Pennywise sau Samara sunt pistoale cu apă pe lângă reacțiile personajului interpretat de Inde Navarrette.
Și nu cred că exagerez când spun că s-a născut o nouă stea a cinematografiei. Ca să nu mai zic că fata asta seamănă izbitor cu Natalie Portman și nu m-ar mira ca fix celebra actriță să reprezinte chiar o influență.
Din punct de vedere scenaristic, filmul este scris interesant.
Obsession funcționează pentru că atacă o minciună foarte prezentă: aceea că iubirea poate fi obținută prin insistență, magie, manipulare sau destin forțat.
Filmul spune exact opusul. O iubire care nu se naște liber nu este iubire. Este o capcană. Iar o dorință care anulează libertatea celuilalt nu este romantică, ci monstruoasă.
Practic și teoretic, filmul vorbește despre relații moderne, singurătate, frustrare, consimțământ și fantezia toxică de a fi iubit cu orice preț.
Iar concluzia lui este simplă și dură: cel mai mare monstru nu este dorința care se împlinește, ci omul care crede că iubirea altcuiva poate fi revendicată ca un drept.
NOTĂ
Nu îmi rămâne decât să mă înclin în fața acestui film. Iar ceea ce a realizat acest Curry Barker reprezintă un adevărat avertisment pentru marile studio-uri americane.
Ba mai mult, cred că filmul ăsta este și un bun exemplu pentru cinema-ul românesc despre cum să faci un film cu buget redus. Un film de 750.000 de dolari, iar în același timp, unele proiecte de autor sunt făcute cu milioane.
Păi cum să nu strâmb din nas când văd că un film precum Sieranevada este făcut pe 1,4 milioane de euro, care a fost mult mai minimalist decât horror-ul de azi.
În concluzie, Obsession este un horror mic, ciudat, lipicios și surprinzător de relevant, care pornește de la o premisă simplă, aproape de poveste cu obiect blestemat, dar ajunge să spună ceva mult mai incomod despre iubire, posesie și singurătate.
ECHIPE NO-NAME PLINE DE TALENTAȚI – DE ASTA ARE NEVOIE INDUSTRIA!
