Un cartuș de Kent și un pachet de cafea – un scurtmetraj scris și regizat de Cristi Puiu.
Nu aveam cum să ratez această producție, având în vedere cât de mult a însemnat pentru Noul Val Românesc.
SINOPSIS
Acțiunea se desfășoară într-un restaurant din București, unde are loc o întâlnire tensionată între un tată și fiul său.
Domnul Tomescu (Victor Rebengiuc), un bărbat de aproximativ 60 de ani, a fost concediat din slujba de paznic cu doar doi ani înainte de pensionare. Lipsit de alternative și confruntat cu o situație financiară urgentă, el îi cere ajutorul fiului său, Vlad (Mimi Brănescu).
Pe parcursul conversației, devine evident că singura soluție realistă pentru obținerea unui nou loc de muncă — chiar și unul inferior — este oferirea unei „atenții” directorului firmei de pază.
EXECUȚIE
Așadar, filmul de scurtmetraj cu care Cristi Puiu a câștigat două premii importante la Berlinale.
Mi se pare interesant cum și-a început cariera mai întâi cu un lungmetraj (Marfa și banii), și abia apoi cu un scurtmetraj.
Și iată că, din nou, mi se confirmă relația buclucașă pe care o am cu Cristi Puiu, în sensul că sunt un fan al primelor sale filme și un total limitat și lipsit de cultură când vine vorba de ultimele sale producții (Aurora, MMXX sau Sieranevada).
Ce-i drept, era greu să dea greș cu un scurtmetraj de 12 minute, însă, deși este extrem de minimalist, totul este ridicat de dinamica dintre personaje și de jocul actoricesc. Și vai, Doamne, ce actori: Mimi Brănescu și epocalul Victor Rebengiuc.
Filmul explorează, printr-un dialog aparent banal, mecanismele corupției cotidiene, presiunile sociale și degradarea valorilor într-o Românie postcomunistă, punând în contrast mentalitățile a două generații: una formată în compromis și supraviețuire, cealaltă prinsă între refuz moral și neputință practică.
Filmul nu este despre mită în sens penal, ci despre normalizarea compromisului ca reflex de supraviețuire. „Atenția” nu apare ca excepție, ci ca soluție implicit acceptată de ambii interlocutori, chiar dacă nu asumată explicit.
Tatăl nu cere bani, nu cere influență, ci solicită o intermediere morală: transferul unei practici vechi către o generație care ar vrea, teoretic, să funcționeze altfel.
Un alt lucru care mi-a plăcut la nebunie a fost acest „switch” al raportului de putere, mai exact faptul că acum tatăl se află „sub comanda” fiului, nu invers.
Și, în plus, sunt anumite detalii extrem de fine, dar vizibile, cum ar fi regăsirea vechiului copil, acel suflet de micuț care încă mai zace în noi, chiar dacă suntem ditamai animalele de oameni.
NOTĂ
O surpriză extraordinar de plăcută. Și mă repet: un film de la Cristi Puiu care să-mi placă este o surpriză plăcută, având în vedere cât de mult i-am beștelit ultimele filme.
Cristi Puiu surprinde cu o precizie tăioasă felul în care o practică aparent minoră — mita — ajunge să structureze relații, decizii și identități.
Filmul nu condamnă explicit și nu moralizează, dar tocmai această reținere îl face devastator: corupția nu apare ca excepție, ci ca soluție implicită într-o lume lipsită de alternative funcționale.
Conflictul dintre tată și fiu nu se rezolvă, pentru că nu este personal, ci structural. Este confruntarea dintre două generații prinse în aceeași capcană, dar poziționate diferit față de ea: una care a învățat legea junglei, alta care refuză compromisul.
