Păi cum să nu continui minunata aventură prin filmografia cineastului meu de suflet – Cristi Puiu?
Haideți să discutăm despre chiar ultimul său proiect – MMXX.
SINOPSIS
Filmul oferă patru fragmente scurte, dar încărcate de tensiune, surprinzând suflete rătăcite în mijlocul unui an memorabil în istoria recentă.
Oana Pfifer (Bianca Cuculici) este o tânără terapeută, marcată de o stare de tulburare greu de definit, care se lasă absorbită treptat în povestea pacientului ei, pierzându-se în întrebări și detalii aparent banale.
Fratele ei, Mihai Dumitru (Laur Bondarenco), îngrijorat de apropierea zilei lui de naștere și copleșit de așteptări nepotrivite, devine protagonistul unei situații care depășește cu mult preocupările sale cotidiene.
Septimiu Pfifer (Igor Babiac), soțul Oanei, preocupat de propria sănătate și de riscul unei posibile contaminări, ascultă o poveste stranie desprinsă din amintirile unui coleg de ambulanță, povești pe care nu le atașează imediat de realitate.
În alt colț al acestui portret fragmentat, Narcis Pătrănescu (Dragoș Bucur), inspector la brigada de crimă organizată, marchează o altă realitate: tulburat de moartea unei persoane apropiate, este prins într-un interogatoriu care prinde accente neașteptate, ridicând întrebări care depășesc cadrul profesional.
EXECUȚIE
Așadar, așa cum reiese din titlu și din sinopsis, filmul ne readuce pe vremea lockdown-ului din pandemie. Acuma… Nu știu cine avea chef să se reîntoarcă în acea perioadă cu adevărat tristă, aparent doar Cristi Puiu.
Și revin – Am înțeles scopul filmului Aurora, ba chiar și cel al filmului Sieranevada, adică pentru cei străini, cu siguranță a fost ceva interesant să cunoască mentalitățile și metehnele unui popor ieșit după cortina comunistă, chit că nu mi-au plăcut ambele.
DAR JUR PE CE AM MAI SFÂNT ÎN VIAȚA ASTA DACĂ POT SĂ ÎNȚELEG SCOPUL ACESTUI FILM.
Că prin problemele astea au trecut și nemții, și britanicii, și americanii și botswanezii, și nepalezii și românii și ÎNTREAGA PLANETĂ.
E un film căruia nu-i găsesc sensul și scopul. E un film care nu are început, cuprins sau încheiere, fiecare povestioară se încheie instant, brusc și nefinalizând cu vreo pildă.
Aaa, că vedem din nou metehnele românului, ok, dar mi s-a luat de același lucru, mă jur că ar trebui să dau cu copy-paste paragrafe din restul articolelor despre Cristi Puiu.
Evident, aidoma producțiilor sale, lentoarea este la nivel extrem, cadrele sunt statice, însă față de restul filmelor sale, aici totul a fost la nivel de lentoare astrală.
Sunt o persoană răbdătoare, dar am și eu o viață, însă scenariul m-a dat în boala copiilor.
Cel mai probabil scenariul arată așa:
_______________________________________________
INT.- SUFRAGERIE- ZI
Doamna psiholog e așezată pe scaun așteptând pacientul. Îi sună soneria, se îndreaptă spre ușă, apoi se întoarce, apoi se îndreaptă din nou spre ușă, se întoarce, vine, se întoarce, își pune masca și se îndreaptă spre ușă.
_______________________________________________
Ca să nu mai zic de dialogul lungit în cel mai nesimțit mod cu putință, adică dintr-o mizerie de întrebare pornește un dialog interminabil de stupid.
Un exemplu fictiv.
– Ce faci?
– Bine!
– Dar de ce faci bine?
– Păi fac bine!
– Da, dar nu faci bine.
Activitățile sunt banale, spălatul vaselor, găsitul telului, spălatul vaselor, un personaj nu găsește pixul, cineva mai face curat, altul lucrează de acasă.
Doar Cristi Puiu știe semnificația acestor scene profund intelectuale la care doar domnia poate să percuteze.
Totuși, ca de fiecare dată, trebuie să apreciez meticulozitatea regizorală executată de Cristi Puiu – Scenografia, actoria veridică, camera care captează cele mai mici detalii, minimalismul regizoral.
Aș fi chiar ignorant și superficial să nu apreciez și să contest anumite aspecte importante ale producției.
Însă, astea sunt doar niște mici firimituri dintr-o întreagă franzelă. Vorba lui Dem Rădulescu din BD – ,, Puțin… Foarte puțin.”
NOTĂ
Dacă proiectul acesta ar fi fost unul de debut din partea unui cineast tânăr sau un film studențesc, jur că nu aveam nimic de reproșat, din contră chiar.
Hai să zic una buna și corectă : Nu orice experiment merită neapărat transpus pe marele ecran, nu orice ce ține de abstract, obscur și ultra mega minimalist trebuie musai să fie caracterizat la rangul de ARTĂ CINEMATOGRAFICĂ.
O repet pentru ultima oară: Poate cel mai inutil film cu putință, care n-are niciun sens și scop în viața asta.
Eu dacă îmi filmam familia și activitățile din vremea pandemiei primeam niște nominalizări la Gopo? Aaa, stai, nu mă cheamă Cristi Puiu.
