Mulți spun că este printre cele mai underrated filme din repertoriul lui David Lynch.

Hai să vedem care-i treaba cu Lost Highway.

SINOPSIS

Filmul începe cu Fred Madison (Bill Pullman), un saxofonist care locuiește împreună cu soția sa, Renee (Patricia Arquette), într-o casă modernă, dar rece, sufocată de o atmosferă de suspiciune și neliniște.

Fred începe să primească casete video misterioase care conțin imagini filmate chiar în interiorul casei lor, alimentând paranoia și un sentiment tot mai profund de amenințare.

Pe măsură ce evenimentele devin din ce în ce mai stranii, Fred este acuzat de o crimă pe care nu își amintește să o fi comis.

Într-un mod inexplicabil, în timp ce este în închisoare, lucrurile încep să se metamorfozeze.

EXECUȚIE

Sincer vă spun, consider că absolut orice aș scrie despre acest film este mare spoiler.

Mi se pare că e genu’ de thriller care nu îți oferă un răspuns sigur, clar și concret, fiecare e liber la propria interpretare.

Vă spun sincer, a fost pentru prima oară când în timpul unui film am derulat înapoi, aceeași operațiune fiind executată imediat și după finalizarea vizionării.

Așadar, Lost Highway reprezintă un puzzle psihologic absolut tulburător, unde totu’ mi s-a părut că pică pe partea de simț, să simți filmul.

Oare o anumită trimitere sau aluzie la faptul că protagonistul filmului este un saxofonist, iar în muzică știm foarte bine că simțul este cel mai important aspect.

Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale filmului este structura sa circulară.

Povestea începe și se termină în același punct, sugerând un ciclu infinit de negare și auto-pedepsire, iar această structură reflectă natura ciclică a traumei și a vinovăției, în care personajele sunt prinse fără scăpare.

Lynch folosește o narațiune fragmentată și o estetică suprarealistă pentru a induce o stare de dezorientare, atât pentru protagonist, cât și pentru spectator.

Realitatea și ficțiunea, trecutul și prezentul, se amestecă într-un mod halucinant, unde granițele dintre evenimentele reale și cele imaginare sunt imposibil de distins.

Această ambiguitate nu este o slăbiciune, ci mai degrabă o modalitate prin care Lynch explorează subiectivitatea a modului în care o persoană percepe lucrurile.

Tocmai ce vă spuneam în incipitul recenziei că Lost Highway nu are un răspuns sigur și concret, totu-i deschis la interpretări, singura rezolvare a filmului a avut-o Lynch.

La baza sa, Lost Highway este o poveste despre o minte fracturată de vinovăție și negare, filmul începe prin prezentarea lui Fred Madison, un personaj care este incapabil să se conecteze cu soția sa, Renee, într-o relație marcată de alienare emoțională și sexuală.

În acest context, casetele video care apar în mod misterios devin un simbol al conștiinței sale vinovate, sugerând că el este urmărit de o forță imposibil de evitat.

Sexualitatea joacă un rol central în Lost Highway, fiind atât o sursă de atracție, cât și o forță distructivă.

Relația dintre Fred și Renee este marcată de o tensiune sexuală nerezolvată, care alimentează insecuritățile și gelozia lui Fred. Renee, percepută ca inaccesibilă și misterioasă, devine un simbol al dorinței imposibil de satisfăcut, o obsesie care îl împinge pe Fred către autodistrugere.

Amândoi suferă de o transformare, iar respectiva metamorfoză duce la o accentuare și injectare cu steroizi a dinamicii, relația fiind hiper-sexualizată, dar la fel de inaccesibilă, ceea ce o transformă într-o iluzie care portretizează insecuritățile protagonistului.

Iar respectiva dualitate între femeia „idealizată” și femeia „reală” reflectă perspectivele distorsionate asupra sexualității și relațiilor, teme atât de des și mult prea mult abordate în operele lui David Lynch.

Din punct de vedere tehnic, FILMUL ESTE EPOCAL, COLOSAL, MAGISTRAL ȘI MAI FOLOSIȚI TOATE EPITETELE ȘI ATRIBUTELE EXISTENTE ÎN LUME!

Atmosfera este una terifiantă, apăsătoare, iar asta datorită coloanei sonore compuse de Angelo Badalamenti, o orchestrație care mi-a adus fiori pe șira spinării, și da, sunt câteva segmente unde filmul capătă mici artificii ce țin de horror.

Iar fără a da mari spoilere, acel OM MISTERIOS a reușit să mă facă să-mi înghețe sufletul de câteva ori.

Regia este una de colecție, stilul artistic al lui David Lynch se simte cu vârf și îndesat în această peliculă, iar Lost Highway mi-a dovedit că nu sunt vreun incult, mai exact :

Există un segment din film, unde timp de vreo 3 minute, camera se plimbă pe holul casei, iar de întâmplat nu se întâmplă absolut nimic, REPET, doar o cameră care mai dă câte un colț și la final ajunge în fața unui culoar foarte întunecat.

O regie și un mod de a filma asemănător producțiilor artistice pe care eu nu prea le gust ( Bird, All We Imagine as Light, Antichrist sau alte producții autohtone ), dar aici, pot spune că :

ÎN ACELE 3 MINUTE POT SPUNE DOAR CĂ AVEAM INIMA-N GÂT ȘI PULSUL ȘI TENSIUNEA RIDICATE ȘI CU PSIHICUL CARE URLA : DACĂ APARE CEVA DUPĂ COLȚ, SECUNDA URMĂTOARE ECRANUL TV-ULUI E SPART!

Asta e artă! Să îmi aduci asemenea cadre statice, lente, dar să știi cum să mă intrigi la așa ceva, să știi să-mi creezi o emoție, o stare.

Asta înseamnă regie – Să știi la asemenea cadre să știi cum să filmezi, cum să pui o lumină, cum să folosești lentila potrivită pentru camera de filmat, cum să folosești o muzică potrivită.

Că nu poate nimeni pe această lume să-mi spună că apogeul regizoral e atunci când, cu tot respectul pentru el, Radu Jude îmi vine și-mi prezintă timp de 3 minute, stația tramvaiului 21, unde am timp și pot să număr liniștit câți așteaptă tramvaiul, câtă lume trece pe acolo, ș.a.m.d.

Eu dacă vin și filmez timp de 5 minute o parcare de mașini, cel mai sigur o să fiu dat de nebun și tâmpit, dar dacă același lucru este făcut de vreun regizor – „ Felicitări, domnule, ai atins apogeul regizoral! Poftiți marele Premiu de Cel mai Bun Regizor de la Cannes. ”

Hai că m-am răcorit.

Actoria este foarte bună, toată distribuția își livrează partitura într-un mod incredibil, dar nu mai zic nimic de Patricia Arquette, care-i de-a dreptul seducătoare și hipnotizantă, dar și știe cum să arate fragilitatea personajelor pe care aceasta le interpretează.

NOTĂ

E genu’ de film care după vizionare o să vă bântuie foarte mult, garantez acest aspect.

Asta-i tot ce mi-a venit în cap să scriu despre acest film CU ADEVĂRAT UNDERRATED din repertoriul lui David Lynch, care nu-i deloc un film, este pur și simplu o capodoperă de geniu’ a thriller-ului.

Lost Highway nu este un film care oferă răspunsuri, ci unul care pune întrebări și creează stări.

Este o reflecție asupra fragmentării identității, a efectelor distrugătoare ale vinovăției și a modului în care mintea umană construiește realități alternative pentru a supraviețui traumei.