Bine v-am găsit la un thriller erotic, psihologic și halucinant – Blue Velvet, în regia lui David Lynch.

SINOPSIS

În orașul aparent liniștit și idilic Lumberton, un tânăr pe nume Jeffrey Beaumont ( Kyle MacLachlan ) se întoarce acasă pentru a avea grijă de tatăl său bolnav.

În timp ce explorează împrejurimile, Jeffrey descoperă o ureche umană tăiată, abandonată într-un câmp. Acest lucru declanșează o investigație personală care îl duce în straturile întunecate și corupte ale comunității sale.

Pe parcursul cercetărilor sale, Jeffrey se aliază cu Sandy Williams ( Laura Dern ), fiica unui detectiv de poliție, care devine o confidentă și o sursă de sprijin moral.

Împreună, ei descoperă o serie de indicii care îi conduc către Dorothy Vallens ( Isabella Rossellini ), o cântăreață misterioasă de club de noapte, care ascunde o poveste de suferință și pericol.

Pe măsură ce Jeffrey se implică mai adânc în viața lui Dorothy, el intră în contact cu lumea întunecată a lui Frank Booth ( Dennis Hopper ), un individ violent, imprevizibil și extrem de periculos.

Investigația devine din ce în ce mai riscantă, iar Jeffrey se confruntă cu forțele întunecate ale dorinței, puterii și violenței, în timp ce încearcă să înțeleagă adevărul din spatele misterului.

EXECUȚIE

Așadar, un thriller erotic și psihologic marca David Lynch, o peliculă care mi-a luat mult timp să o diger și care mi-a oferit sentimente diferite.

E interesantă direcția filmului, de la modul în care pleacă din postura unui thriller polițist, iar mai apoi se duce în niște zone psihotice, înspre comedie neagră, erotic sau o ușoară dramă a psihicului uman.

De fapt, filmul are câte puțin din toate.

Mi s-a părut că David Lynch a oferit un ton foarte spiritual al filmului, iar asta prin prisma orașului în care acțiunea se desfășoară, deoarece la prima vedere orașul pare un loc perfect, unde toată lumea este fericită, unde chiar și oamenii cu probleme de sănătate își trăiesc viața cu zâmbetul pe buze.

Însă, regizorul nostru ne arată că până și cele mai luminoase locuri de pe acest Pământ au ascunse în ele locuri extrem de sângeroase și întunecate, că și până și oamenii arhicunoscuți ( vedetele ) despre care credem că duc o viață scăldată în lapte și miere, chiar și ele pot avea parte de necazuri sumbre.

Mai exact, David Lynch este un maestru al vizualului știind cum să se exprime într-un mod filosofic, simbolistic și profund prin intermediul culorilor.

Filmul începe prin prezentarea orașului, ne sunt prezentate grădinile pline de culori calde și aprinse, suprafețele încărcate de ființele necuvântătoare, de florile care emană puritate, liniște și dragoste sau de piticii de grădină care emană prosperitate, armonie și protecție asupra căminului.

Însă descoperirea urechii tăiate de către Jeffrey Beaumont servește ca simbol al intrării în această lume subterană, care este marcată de violență, dorințe perverse și corupție, iar așa cum știm din filmografia lui Lynch, acesta mereu a arătat că marele VIS AMERICAN nu-i deloc ceva roz.

Dacă ar fi să spun care este tema centrală a filmului, ei bine : Confruntarea dintre bine și rău pentru căutarea unei lumi perfecte.

Jeffrey Beaumont este simbolul curiozității și al inocenței corupte. El începe ca un tânăr naiv, dar pe măsură ce pătrunde mai adânc în întuneric, experimentează o transformare psihologică, fiind atras de puterea și pericolul pe care le descoperă.

Iar într-o oarecare măsură, acolo se încadrează și personajul Sandy Williams.

Relația sa cu Dorothy Vallens (Isabella Rossellini) nu este doar o poveste de compasiune, ci și o reflecție asupra dorințelor umane complexe și a relațiilor de putere. Dorothy este o figură tragică, o femeie captivă între vulnerabilitate și forță, care devine o oglindă pentru traumele și secretele orașului.

Frank Booth (Dennis Hopper), în schimb, este unul dintre cele mai memorabile personaje negative pe care eu le-am văzut, un bărbat libidinos, arogant, agresiv, drogat, un adevărat purtător al haosului, o personificare a violenței necontrolate și a dorințelor primitive și scârboase.

Mă întorc în continuare la partea de vizual și simbolistic, fără a da vreun mare spoiler, există o scenă care vorbește despre puritatea omului, despre o lume perfectă în care binele ar dăinui, iar această discuție are loc într-o mașină aflată lângă o Biserică… Pfuu, ce minte sclipitoare avea Lynch.

Lynch creează suspans prin stilul său deliberat: în loc să ofere explicații rapide, el lasă detaliile să se dezvăluie încet, menținându-ne într-o continuă stare de anxietate, iar scena când Jeffrey reușește să intre în apartament și este cât pe ce să dea de belea…. Vai de capul meu, ce tensiune.

Lynch contrastează erotismul întunecat al lui Dorothy și Frank cu iubirea inocentă dintre Jeffrey și Sandy. Relația lor este una pură, aproape idealizată, în care sexualitatea este implicită, dar nu explicită.

Spre deosebire de scenele cu Dorothy, care sunt marcate de violență și confuzie, relația dintre Jeffrey și Sandy simbolizează dorința de a reveni la o normalitate.

Ca în multe dintre filmele lui Lynch, erotismul din Blue Velvet nu este doar o expresie a dorinței fizice, ci o fereastră spre subconștientul personajelor, aici, Jeffrey descoperă că este atras atât de lumea luminoasă a lui Sandy, cât și de întunericul lui Dorothy.

Mai exact, erotismul nu este pur, ci contaminat de teamă, durere și dorințe ascunse, Lynch transformă fiecare scenă erotică într-o experiență inconfortabilă, punând spectatorul chiar în postura de voyeur.

Pe plan actoricesc trebuie să-l laud pe magistralul Dennis Hopper care oferă un antagonist memorabil, în rest nu m-a convins nimeni, nici Kyle MacLachlan și Laura Dern nu m-au dat pe spate, mi s-au părut direct LEMN TĂNARE, scuze, dar așa mi s-a părut.

De asemenea, cred că trebuie să o laud și pe Isabella Rossellini care și-a livrat partitura într-un mod cinstit și corect, actriță pe care am văzut-o și foarte recent în mult prea superbul film – Conclave.

NOTĂ

Deja pot spune că am intrat în partea bună a filmografiei lynchiene, dar nu mi s-a părut în niciun caz un film de Top 3 David Lynch, dar asta evident ține și de subiectivism.

Filmul își menține tensiunea prin atmosferă, prin personaje tulburătoare și printr-un sentiment constant că ceva îngrozitor se poate întâmpla în orice moment – UN THRILLER FOARTE BUN MARCA LYNCH.

Avem parte de un thriller atipic, poate chiar o meditație asupra naturii binelui și răului, asupra dorințelor noastre ascunse și asupra iluziei că putem controla realitatea.

Vă spun sincer că dacă nu era actoria care mi s-a părut cam forțată și exagerată a cuplului de protagoniști, sincer îi trânteam un mare 9, dar așa mă văd să vin cu o treaptă mai jos.

P.S : Să vă pregătiți de multă muzică bună.