Ajungem și la acest film, care este considerat unul dintre cele mai bune proiecte cinematografice autohtone de după Revoluție.

Așadar – 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, în regia lui Cristian Mungiu.

SINOPSIS

Filmul este plasat în România comunistă a anilor ’80, în timpul regimului Ceaușescu, când avorturile erau interzise prin lege.

Povestea urmărește o zi din viața a două studente – Otilia Mihartescu (Anamaria Marinca) și Gabriela „Găbița” Drăguț (Laura Vasiliu) – care încearcă să obțină în secret un avort ilegal pentru Găbița.

Într-un climat social marcat de frică, corupție și birocrație opresivă, cele două tinere navighează un sistem ostil și o societate sufocată de suspiciune.

Otilia, prietena mai matură și mai lucidă, preia asupra ei povara întregii situații și încearcă să gestioneze întâlnirea cu domnul Bebe (Vlad Ivanov), un bărbat care pretinde că le va ajuta.

EXECUȚIE

Direct sau indirect, în teorie, vorbim despre cel mai bun film din istoria cinematografiei românești. Vorbim totuși despre marele câștigător al Festivalului de Film de la Cannes, în 2007, unde a obținut Palme d’Or, cel mai prestigios premiu al competiției.

Un moment de-a dreptul istoric – fiind prima și, până în prezent, singura producție românească ce a câștigat o distincție de o asemenea anvergură.

Ca o mică asemănare, filmul m-a dus cu gândul la Pigen med nålen – oferta danezilor, care a fost și nominalizată la Premiile Oscar din acest an. Așa că, țineți-vă bine: urmează o dramă devastatoare.

Dacă și după un astfel de film mai aud nostalgici ai comunismului care salivează după acele vremuri mizerabile și abjecte, ei bine, le urez un sincer: TACI DRACULUI DIN GURĂ, IDIOȚENIA PĂMÂNTULUI!

Într-adevăr, ce vremuri frumoase! De-a dreptul sublim să vezi o femeie nenorocită pe viață doar pentru că nu are dreptul să decidă asupra propriului ei corp.

Până să intrăm în miezul filmului, trebuie să-mi eliberez și primul of:

Băi, nene, nu mi se pare deloc artistic să-mi prezinți pereții facultăților, să-mi arăți cadre interminabile cu camerele studenților, să-mi arăți câteva minute bune cum studenții făceau troc prin cămin.

Mi s-ar părea artistic astfel de cadre dacă ar aduce un plus filmului – dacă ar contribui la construcția atmosferei sau la escaladarea treptată a unei scene cu impact – dar aici, astfel de decizii regizorale, oricât de „flamboiante”, nu ajută cu absolut nimic.

Sincer vă spun: dacă dați play filmului și părăsiți camera pentru jumătate de oră, chiar nu pierdeți nimic din poveste.

Există și un mic segment în care suntem invitații unei petreceri, dar acolo am înțeles alegerea. În primul rând, simțeam cum regizorul ne-a angrenat atât de bine în psihicul protagonistei, încât noi, alături de Otilia, eram cu gândul la Găbița și la necazul ei.

În al doilea rând, tot acolo, la o masă unde se află două familii, avem parte și de un mic conflict de mentalități: una care tânjește după lumină, speranță, Occident și umanitate, și alta cu mintea îngustă, mulțumită cu mizeria care zace în jur.

Însă din momentul în care intrăm în miezul filmului, avem plăcerea de a viziona o adevărată capodoperă a cinematografiei românești.

4 luni, 3 săptămâni și 2 zile se numără printre cele mai grele experiențe de vizionare de care am avut parte vreodată. Au fost multe momente în care, deși poate sună ciudat sau amuzant, chiar strângeam din picioare.

Tema centrală a filmului nu este doar avortul, ci răul sistemic care se infiltrează în toate formele de relaționare umană: între stat și individ, între bărbat și femeie, între prieteni, între clase sociale.

România comunistă este reprezentată aici nu prin represiune directă, ci printr-un climat de teamă, compromis și degradare morală.

Personajele sunt forțate constant să mintă, să negocieze, să se supună unor norme nespuse, dar implacabile – iar în acest proces, își pierd fragmente din propria umanitate.

Personajul Otiliei este motorul etic și emoțional al filmului.

Otilia este cea care preia povara logistică, psihologică și, într-un anumit sens, morală a avortului. Într-o societate care a pervertit până și prietenia, Otilia rămâne verticală – dar la un preț enorm.

Pe de altă parte, domnul Bebe, cel care se oferă să facă avortul, devine o emblemă a abuzului sistemic. Nu este doar un individ lipsit de scrupule, ci o emanație a unui sistem care transformă orice relație într-o tranzacție de putere.

Pare-se că Vlad Ivanov este un maestru al antagoniștilor, doar ce l-am urmărit în Un pas în urma serafimilor.

Filmul este traumatizant la nivel vizual – îmi venea să urlu la cât chin vedeam pe ecran. Nu știu cât de veridice au fost procedurile, așa că le invit pe doamnele care vor citi acest articol să-mi spună dacă chiar așa stau lucrurile.

Dacă unul ca mine a fost traumatizat de acest film, atunci nu vreau să-mi imaginez ce simt femeile care l-au vizionat.

Și, Doamne… SCENA AIA DIN BAIE! Eram acolo: „Doamne, nu mi-l arăta, te implor! Fac orice, dar nu mi-l arăta!”

Din punct de vedere regizoral, filmul este incredibil. Cristian Mungiu a reușit să creeze niște scene aparent banale, dar care, prin modul în care au fost orchestrate, mi-au azvârlit inima în gât, atât de mare era tensiunea din jurul poveștii.

NOTĂ

Dacă ar fi să mai adaug un alt minus filmului, acela ar fi sunetul. Asemenea altor experiențe cu filme românești, din nou am avut momente în care îmi venea să arunc televizorul pe geam din cauză că nu înțelegeam nimic din dialoguri.

4 luni, 3 săptămâni și 2 zile este un film greu de vizionat. Și, deși subiectul părea mai actual acum mulți ani, aș spune că este extrem de relevant și astăzi – mai ales pentru cei care nu au trăit comunismul sau, și mai rău, pentru idioții nostalgici.

Nu este o lecție de istorie, ci o experiență cinematografică brută și profund etică, care vorbește despre tăcere, frică, abuz și rezistență.

De menționat că acest film a câștigat și 10 Premii Gopo la ediția din 2008.