Sicario — Un film cu mafioți, droguri, FBI și, cică, și împușcături.
Un film regizat de marele Denis Villeneuve și scris de Taylor Sheridan.
SINOPSIS
Sicario urmărește povestea lui Kate Macer (Emily Blunt), o agentă FBI implicată într-o operațiune împotriva cartelurilor de droguri de la granița dintre SUA și Mexic.
După o intervenție violentă care scoate la iveală dimensiunea reală a conflictului, ea este recrutată într-o echipă guvernamentală condusă de Matt Graver (Josh Brolin), un oficial enigmatic care pare să joace după propriile reguli, și Alejandro (Benicio del Toro), un personaj misterios pe care nu știi de unde să-l apuci.
EXECUȚIE
Dacă așteptările sunt de un film plin de acțiune, în care gloanțele zboară pe ecran la foc automat, ei bine, vă anunț că acest film nu este deloc ceea ce căutați.
Un film care a fost prezent în marea selecție oficială de la Cannes pentru Palme d’Or, deci e lesne de înțeles că nu avem de-a face cu un blockbuster comercial în care să-ți lași creierul afară și doar să balotezi la popcorn.
Are o lentoare calculată, o tensiune construită în timp și o ambiguitate morală care îl plasează mult mai aproape de cinema-ul de autor decât de entertainment-ul pur.
Și zic să o luăm pe rând:
Sicario este, în fond, un film despre mizeria instituțională și despre felul în care ideea de justiție este erodată din interior. Nu mai vorbim despre un sistem care combate haosul, ci despre unul care ajunge să-l reproducă, să-l integreze și să-l folosească.
Filmul construiește o lume în care „jungla” nu este doar în afara sistemului, ci chiar în interiorul lui. Instituțiile care ar trebui să mențină ordinea ajung să funcționeze după aceleași principii ca și adversarii lor: forță, intimidare, eliminare.
Practic, cei care ar trebui să înfrunte sistemul sunt, de fapt, sistemul.
Iar de aici o avem pe Kate.
Kate Macer funcționează ca un ideal — al legii, al corectitudinii, al credinței că sistemul are un sens și că lupta pe care o duce este una justificată moral.
În acest sens, ea devine foarte ușor o oglindă a cetățeanului de rând, a celui care încă mai crede în reguli, în instituții și în ideea de justiție clară.
Kate nu doar că asistă la metodele sistemului, ci este forțată să le accepte, să le tolereze sau, în cele din urmă, trebuie să se confrunte cu aceste forțe de „ordine”.
Deși face parte dintr-o instituție puternică, Kate este construită ca un personaj profund uman și vulnerabil. În contrast cu cinismul celor din jur, ea rămâne un suflet fragil, incapabil să se desprindă complet de propriile principii.
Și da, Emily Blunt este formidabilă pe plan actoricesc. Însă cel care fură ecranul este Benicio del Toro, un rol care, după umila mea părere, merita o nominalizare la Oscar.
Personajul său, Alejandro, are o prezență aproape hipnotică. Nu vorbește mult, nu se expune emoțional în mod direct, dar fiecare apariție a lui aduce o încărcătură enormă. Un rol construit doar prin tăceri, priviri enigmatice și cuvinte puține, dar puternice.
Din punct de vedere tehnic și regizoral, Sicario este o capodoperă.
Denis Villeneuve nu se bazează pe acțiune constantă sau pe momente spectaculoase gratuite, ci pe o construcție lentă, calculată, în care fiecare scenă adaugă presiune.
Avem câteva scene de acțiune, acelea fiind extrem de realiste, foarte bine orchestrate și lipsite total de un bombastic gratuit. Și chiar și atunci când cartușele nu sunt golite, regizorul canadian construiește niște scene pline de tensiune care pur și simplu îngheață orice ocean.
Departamentele de sunet și montaj realizează o treabă excelentă, însă totul culminează cu imaginea semnată de Roger Deakins — vai de viața mea, CE IMAGINE!
Fiecare cadru este atent compus, iar atmosfera rezultată nu este doar estetică, ci esențială pentru tonul apăsător al filmului — un tablou mizerabil, sumbru și apăsător, în care fiecare cadru reflectă degradarea morală a realității.
NOTĂ
Mi-a plăcut maxim la acest film că se află la granița perfectă dintre arthouse — filmul de autor — și comercialul de bună calitate.
Este o radiografie dură a unei lumi în care justiția a devenit relativă, iar instituțiile nu mai oferă siguranță, ci perpetuează haosul.
Filmul impresionează nu doar prin tensiunea sa constantă, ci mai ales prin modul în care demontează iluzia unui sistem funcțional, arătând că „jungla” nu există doar la marginea societății, ci chiar în interiorul ei.
Mă înclin în fața lui Denis Villeneuve și nu-mi rămâne decât să-i ofer o notă puternic dezvoltată!
