#103 IMDB
*CLASAMENTUL 250 IMDB ESTE RECENZAT LA ACTUALIZAREA DE LA 1 MAI 2024
Incendies – Mulți spun că acesta este magnum opus-ul lui Denis Villeneuve.
Haideți să vedem care-i treaba cu acest film.
SINOPSIS
Filmul urmărește povestea gemenilor Jeanne Marwan (Mélissa Désormeaux-Poulin) și Simon Marwan (Maxim Gaudette), care, după moartea mamei lor, Nawal Marwan (Lubna Azabal), descoperă că aceasta le-a lăsat o misiune neașteptată.
Prin testament, cei doi sunt trimiși într-o țară din Orientul Mijlociu, marcată de război, pentru a găsi un tată despre care — ba e mort, ba viu și un frate despre care nu știu mai nimic.
Pe măsură ce călătoria lor avansează, povestea se desfășoară în paralel cu trecutul lui Nawal, dezvăluind treptat o viață marcată de violență, suferință și alegeri imposibile.
EXECUȚIE
Sunt două metode prin care pot să comentez acest film.
Prima este cea scurtă, printr-un simplu: Du-te, bă, în p**a mea, ce capodoperă!
Fie să comentez pe lung, ca acum:
Incendies are o poveste simplă la bază — o poveste personală de familie, însă momentul în care testamentul este deschis, ei bine, Denis Villeneuve deschide o poartă către o misiune de dimensiuni epice și universale.
Sună clișeic, însă Incendies vorbește despre trecutul care nu este îngropat definitiv și continuă să bântuie.
Nu e vorba doar de amintiri sau traume interioare, ci de consecințe reale, de adevăruri ascunse care ies la suprafață și reconfigurează complet identitatea personajelor.
Cred că cel mai important de menționat e faptul că structura narativă circulă pe două planuri: cel din prezent, unde o urmărim pe Jeanne cum caută și cercetează despre viața mamei ei, și celălalt — trecutul, unde suntem martorii experiențelor lui Nawal.
Prezentul e unul oarecum calm, practic, perspectiva lui Jeanne e cea pe care o înțelegem cel mai bine, însă din momentul în care privim prin ochii mamei ei, Nawal, ei bine, totul capătă o dimensiune pe care nu o putem înțelege, o dimensiune pe care ar trebui să nu o înțeleagă nimeni din această lume.
Pe de o parte, avem prezentul, filtrat prin Jeanne, care este rațional, investigativ, aproape „rece”.
În schimb, trecutul lui Nawal funcționează într-un registru complet diferit. Acolo nu mai există aceeași ordine, aceeași logică liniară. Totul devine visceral, brutal, imposibil de încadrat într-o explicație simplă.
Villeneuve oferă această ruptură între „a înțelege” vs. „a fi obligat să trăiești acele lucruri”.
Ce să mai o dau pe ocolite, scurt și fără echivoc: Incendies este și o dramă apocaliptică de război.
Incendies funcționează ca o dramă apocaliptică de război, însă adevărata lui forță vine din felul în care transformă acest infern într-o tragedie profund personală.
Din ce-am înțeles și citit — și-mi cer scuze în avans dacă ofer o informație eronată — Denis Villeneuve nu oferă cu exactitate indicii spațiale ale filmului, tocmai pentru a oferi poveștii un caracter universal, ba chiar oferă niște locații fictive.
Însă, mai pe larg, pare-se că s-a inspirat din Războiul din Liban.
Cât despre imaginile acelui loc… O lume în care parcă cei patru călăreți ai Apocalipsei își fac veacul.
Războiul, moartea, foametea și ciuma par să fie omniprezente, nu ca episoade izolate, ci ca o normalitate. Totul, de la peisaje la destinele personajelor, este impregnat de această fatalitate.
Și știți ce este cel mai dureros? Faptul că această violență este produsă de oameni care cred că au dreptate.
Imaginea unor criminali care torturează și ucid, purtând în același timp simboluri religioase precum icoana Maicii Domnului lipită pe mitralieră… Pur și simplu, îmi venea să plâng în urlete de durere — cum poți să găsești justificare în așa ceva?
Și mă întreb cum unii se miră de ce mulți se îndepărtează de religie. Astea sunt valori? Astea sunt credințe? Și, să-mi fie cu iertare, dacă acest Dumnezeu există, iar scopul lui e să se ucidă suflete în numele Lui, atunci această divinitate ar trebui să moară!
Scriitura este de pus în ramă. Incendies folosește răsturnările de situație nu pentru spectacol, ci pentru a adânci tragedia, fiecare revelație fiind mai degrabă o rană decât o surpriză de dragul sentimentului de WOW.
Aici, Villeneuve oferă niște twist-uri care ar face geloase și cele mai tari, aprige și încâlcite thrillere din cinema-ul modern. Ca să nu mai zic de ACEL TWIST care, pur și simplu, TE ÎMBOLNĂVEȘTE.
Din punct de vedere regizoral, cuvintele sunt de prisos.
Cineastul canadian dirijează totul cu minimalism, dar și cu o precizie chirurgicală — încadrare, compoziție, montaj și, poate cel mai de apreciat aspect, nu cade gratuit în melodramă, momentele dureroase sunt construite și vin la locul și timpul potrivit.
Actoria este excelentă, atât distribuția principală, cât și cea secundară sunt la cel mai înalt nivel.
Lubna Azabal este, fără îndoială, centrul acestui univers. Interpretarea ei în rolul lui Nawal este devastatoare prin simplitate și intensitate.
Nu are nevoie de momente demonstrative, de izbucniri teatrale, ci construiește totul din priviri, din tăceri, dintr-o forță interioară care se simte constant.
În paralel, Mélissa Désormeaux-Poulin și Maxim Gaudette funcționează foarte bine ca contrapunct. Ei sunt ancora în prezent, iar momentul actriței, Mélissa, de la scena 1+1=1, e o scenă dătătoare de piele de găină.
Imaginea este excelentă — cadrele sunt simple, dar încărcate de sens, iar compoziția transmite constant ideea de izolare, de fragilitate și de expunere a personajelor într-un spațiu ostil.
NOTĂ
Este o poveste despre trecutul care nu dispare niciodată, despre identitate și despre felul în care violența se transmite din generație în generație, transformând vieți și distrugând orice formă de certitudine.
În esență, Incendies este mai mult decât o dramă de război, aici, aș zice că războiul e un semi-pretext – Este o meditație profundă asupra naturii umane, asupra răului care nu vine din exterior, ci din om, și asupra imposibilității de a fugi de propriul trecut.
Un film care demonstrează că Denis Villeneuve e unul dintre cei mai tari cineaști moderni, care a jonglat atât de bine atât în perioada sa de full arthouse, cât și în cea prezentă, de pe tărâmul american.
Chiar și acolo, mai toate filmele sale nu-s 100% comerciale, de balotat popcorn și suc.
El e dovada pură că un cineast adevărat poate să ofere o poveste bună și când are pe mână un buget mai minuscul și lucrează la o scară minimalistă, dar și când dirijează totul la cea mai grea și complexă magnitudine, cu bugete de sute de milioane.
Și da, nici măcar Dune: Part Two, care e un blockbuster de magnitudini uriașe, nu e genul de film în care să-ți lași creierul afară și să spargi în tine chipsuri.
Iar acum, la final, nu-mi rămâne decât să mă înclin în fața geniului canadian și să-i ofer nota maximă!
