Iată că a sosit mult prea lăudatul The Yellow Tie sau Cravata Galbenă, filmul („românesc”) biografic despre Sergiu Celibidache, regizat de fiul său.
SINOPSIS
Dintr-un mediu modest din România pornește povestea unui copil care nutrea un vis măreț – să atingă culmile muzicii clasice.
Filmul prezintă viața lui Sergiu Celibidache (John Malkovich), de la copilăria sub presiunea unui tată sever (Sean Bean) în perioada interbelică, până la anii în care foametea și războiul îl obligă să lupte pentru supraviețuire în Germania devastată.
În ciuda tuturor obstacolelor și a compromisurilor acceptate de alții, el refuză să-și vândă principiile și își croiește un drum singular spre recunoaștere internațională, dar plin de sacrificii personale.
Filmul se concentrează mai mult pe tânărul Celibidache (Ben Schnetzer).
EXECUȚIE
„La pomul lăudat să nu te duci cu sacul” – cam așa aș rezuma acest film. După laudele astrale de pe rețelele de socializare, mă așteptam să văd una dintre marile realizări ale deceniului.
STOP! Să nu se înțeleagă că e un film prost – din contră, e un film bun! Dar departe de a fi vreo capodoperă, pentru mine!
În primul rând, nu pot să ignor faptul că văd un film despre o legendă autohtonă vorbit într-o engleză impecabilă.
O fi fost o alegere artistică a producătorilor, dar să-mi fie cu iertare, e extrem de deranjant să vezi personalități românești vorbind o engleză perfectă.
De exemplu, într-o secvență la Primăria Iașului, primarul decorează niște oameni vorbind română, dar când îi apare în față Demostene Celibidache, tatăl lui Sergiu, dintr-o dată își schimbă graiul la 180 de grade într-unul englezesc.
Altă remarcă: când acțiunea se mută în Germania, toți vorbesc germană – o alegere corectă, dar era oare atât de greu ca măcar câteva replici în română să fie învățate de actorii străini?
Fără să mă lovească vreun ultranaționalism, aș fi preferat o distribuție cu actori români de talie:
-
Marcel Iureș ca Sergiu Celibidache
-
Bogdan Dumitrache ca tatăl, Demostene Celibidache
-
Ștefan Iancu ca Celibidache tânăr
Eeeh? Cum ar fi sunat distribuția asta?
Ca să nu mai vorbim de lacunele scenariului: multe denumiri de orașe și elemente ale sistemului de învățământ par adaptate la modelul englezesc, nu la cel românesc. Și din câte știu, în anii ’30, limba străină principală în România era franceza, nu engleza.
În al doilea rând, fără să par incult, nu mi s-a părut că viața lui Sergiu Celibidache a fost suficient de „cinematografică” pentru a justifica un film de acest gen.
Povestea copilului care pleacă de acasă să-și construiască destinul în ciuda presiunii părinților e un clișeu destul de obișnuit.
Fără să intru în detalii personale, dar o poveste asemănătoare a fost în jurul familiei mele:
Taică-su l-a trimis la facultatea de inginerie, dar fiul a fugit pe ascuns la admiterea pentru Facultatea de Medicină Veterinară, iar acum omul e mare medic veterinar. Astfel de povești sunt la ordinea zilei.
Și să știți că se poate transmite emoție și printr-un documentar extrem de bine făcut ( Exemple: I am: Celine Dion sau Thank You, Goodnight: The Bon Jovi Story
Să fiu clar: Sergiu Celibidache nu a fost un George Enescu! Pentru acesta din urmă, da, aș vrea un film biografic de anvergură.
Mă opresc aici cu părțile slabe, deoarece, per ansamblu, Cravata Galbenă este un film bun.
Mi-a plăcut abordarea regizorului: fiul nu vine cu o odă adusă tatălui, nu ne spune „Vedeți, ăsta a fost tăticul meu scump, cel mai tare din parcare!”, ci, din contră, ne prezintă un om cu calități și defecte, un geniu dar și cu „gărgăuni pe creier”.
Filmul nu transformă personajul central într-o legendă impecabilă și sterilizată, ci îl prezintă în toată complexitatea lui — strălucitor, dar și dificil, genial, dar și rigid până la a fi sfâșietor.
Pe de o parte, dirijorul vizionar, obsedat de perfecțiune și adevăr artistic; pe de altă parte, omul dificil, plin de elitisme, pentru care colaborarea devenea adesea un câmp de luptă.
Unul dintre motivele simbolice centrale ale filmului este refuzul lui Celibidache de a înregistra muzica.
O decizie care, la prima vedere, pare absurdă și auto-sabotantă, dar care, aici, capătă valoare de manifest filozofic.
Pentru Celibidache, muzica există doar în prezent, în imediat, în vibrația și respirația spațiului unde este cântată. Înregistrarea i se pare o amputare a esenței ei — o formă de moarte.
Această poziție îl opune industriei, sponsorilor și marilor orchestre: un om care refuză profitul și faima facilă în numele purității artistice.
Însă, pentru mine, poziția sa este un defect de elitism absurd – ca să fiu elegant în exprimare.
În momentul de față, nu-mi permit să o văd live pe Adele, să plătesc un bilet generos și-n plus, să călătoresc într-o altă țară, dar în același timp, tot mă mulțumesc și mă emoționez când îi ascult un album sau mai ales, când vizionez niște înregistrări profesioniste de la concertele ei.
Câți nu se bucură de albumele live făcute de Queen? Câți încă nu se bucură de acel concert live înregistrat de la Barcelona în care Montserrat Caballé cântă alături de Freddie Mercury?
Tocmai că aceste înregistrări reprezintă modul prin care generațiile fac cunoștință cu artistul, aceasta este una dintre adevăratele moșteniri.
Un fir emoțional puternic al filmului este relația tensionată dintre Sergiu și tatăl său. Figura paternă este prezentată ca autoritară, rece, obsedată de disciplină și succes.
În copilărie, Sergiu nu primește sprijin afectiv, ci presiune și judecată. Această educație dură îl împinge să se revolte și să-și caute propria identitate – chiar cu riscul ruperii legăturilor familiale.
Filmul sugerează că, deși tatăl i-a provocat suferință, i-a și modelat caracterul: ambiția, încăpățânarea și refuzul compromisului s-au născut parțial ca reacție împotriva autorității paterne.
Pe acest palier, felicit direcția filmului, care a evitat căderea în capcana emoțiilor gratuite.
Din punct de vedere regizoral, Cravata Galbenă se prezintă foarte bine. Punctul forte îl constituie scenele de concert, regizate cu măiestrie, pline de emoție, dinamism și tensiune artistică.
Actoria este solidă, deși nu apocaliptic de fabuloasă.
John Malkovich oferă un Celibidache matur de mare densitate interioară – un om stăpân pe scenă, dar frământat în culise. Privirea lui stoică, pauzele lungi și vocea controlată transmit perfect dualitatea dintre glorie și suferință.
Ben Schnetzer, în rolul tânărului Sergiu, aduce energia febrilă a unui artist în formare, cu impulsuri contradictorii și vulnerabilitate crudă. Contrastul dintre cele două interpretări creează un efect emoțional puternic.
NOTĂ
Cravata Galbenă nu este un portret lustruit, ci unul profund uman, în care Sergiu Celibidache apare cu lumină și umbră – un geniu cu rigidități, cu intuiții extraordinare, dar și cu durități pe care le-a cultivat ca scut împotriva lumii.
Se pare că Sergiu Celibidache a fost artistul pe care-l aplaudai până îți usturau palmele, și omul căruia îi spuneai „Du-te-ncolo!”.
Este un film despre prețul artei, despre demnitate și încăpățânarea visului, despre rănile care nu se vindecă, dar pot fi transformate în creație.
Pentru mine, a fost doar un film bunicel – prea multe hibe m-au deranjat, în special alegerea ca filmul să fie vorbit de la un cap la altul în engleză.
Nu vreau să laud filmul doar de dragul patriotismului. Cine m-a mai citit știe că sunt un adevărat „suveranist cinematografic”, care susține cu căldură filmele românești serioase și este adesea mai indulgent cu producțiile autohtone.
Dar la un buget de 20 de milioane de euro, cu o echipă internațională, să-mi fie cu iertare, mă transform în marele Sergiu Celibidache și cer perfecționism!
Sper să mai văd filme de acest tip, dar să fie în română, cu actori români, care chiar să simtă ceva pentru personalitățile respective – Mi-ar plăcea la maxim un film bine făcut despre George Enescu – să văd un copil de 7 ani era deja mare student la Conservatorul din Viena.
Aș aștepta cu nerăbdare un film despre Nicu Covaci și trupa Phoenix – Doamne sfinte, acolo material de film adevărat!
Exact ca-n cazul filmului Maestro, regizat de Bradley Cooper – Nu-i contest calitatea de zeu muzical, în niciun caz, dar nu toate personalitățile au și o viață cinematografică.
