The Piano Teacher este filmul cu care îmi rup ața în materie de Michael Haneke.
La Pianiste (ca să o dăm și pe francezește) este o dramă erotică care a câștigat Premiul Juriului și cele două premii pentru interpretare la Cannes.
SINOPSIS
The Piano Teacher urmărește viața Erikei Kohut (Isabelle Huppert), o profesoară de pian la un conservator din Viena, cunoscută pentru rigoarea și disciplina ei extremă.
În spatele acestei aparențe controlate se ascunde însă o existență marcată de singurătate, tensiuni interioare și o relație sufocantă cu mama sa (Annie Girardot), alături de care locuiește.
Echilibrul fragil al Erikei începe să se clatine odată cu apariția lui Walter Klemmer (Benoît Magimel), un tânăr student care dezvoltă o atracție puternică față de ea.
Relația dintre cei doi evoluează într-o direcție imprevizibilă, dezvăluind treptat dorințele ascunse și conflictele profunde ale Erikei.
EXECUȚIE
Mai am să fac recenzii la filme de triplu X, asta mai îmi rămâne după atâtea recenzii la filme erotice, fie ele drame sau, mai ales, thrillere.
Din ce știu, filmul este o readaptare a unei cărți omonime, o operă care a primit și Premiul Nobel pentru Literatură. Nu am lecturat-o, dar din ce m-am documentat, cică această readaptare cam bate câmpii față de opera literară.
Ba mai mult, creația literară cică ar fi mult mai scârboasă decât filmul.
Cât despre film… Să-mi fie cu iertare, poate că sunt defect la cerebel, dar nu mi s-a părut nimic scârbos la un nivel extrem. Ce-i drept, asta ține și de subiectivism, pentru că la ce filme horror bolnave și dezaxate am văzut, nu mă mai irită altele.
Dar despre asta o să vorbim un pic mai târziu.
În esență, avem de-a face cu un film despre control dus până la anularea sinelui și despre ce se întâmplă când tot ceea ce ține de impuls, libertate și vulnerabilitate este ținut sub lacăt prea mult timp.
Erika nu este lipsită de dorințe, ci dimpotrivă, este un personaj în care dorința există, dar nu are voie să se manifeste firesc. Și atunci, inevitabil, ea nu dispare, ci se deformează.
De asemenea, mi-a plăcut că filmul arată și ipocrizia din mediile culturale și elitiste. Conservatorul, muzica clasică, disciplina toate par simboluri ale rafinamentului și controlului, nu că par, ci chiar sunt.
Doar că Haneke vine și îți arată că, surpriză, persoanele care stau numai la patru ace, care stau numai drepți și stau toată ziua în gură numai cu Schubert, Bach sau Chopin și care vorbesc numai în slove și în limbaje profunde, în viața de zi cu zi pot fi ultimii dezaxați și reduși.
Și da, nimeni nu îmi poate schimba părerea. Erika se prezintă cu multe și grave probleme la mansardă.
Isabelle Huppert face un rol nuclear de memorabil. La suprafață, personajul ei este rece, rigid, aproape dictatorial în comportament, de l-ar face gelos și pe pictorul mustăcios austriac, dar în interior ascunde un haos emoțional profund, o lume frântă și permanent zbuciumată.
Personajul poate fi văzut ca rezultat al unui mediu profund toxic, în care controlul și lipsa de libertate au modelat o identitate fragilă și dezechilibrată. Iar aici mă refer la relația cu mama ei, una de Doamne ferește, având în vedere că protagonista noastră e o femeie în toată firea.
Walter Klemmer, interpretat de Benoît Magimel, apare inițial ca opusul Erikei: un tânăr sigur pe el, relaxat și aparent echilibrat, care pare să aducă o formă de normalitate în viața ei rigidă.
Doar PARE, atât! Că dacă mă întrebați pe mine, e la fel de redus mintal precum ea. Tu, ca bărbat, să vezi o femeie cu genul acela de comportamente, nu poți să zici: „Da, băi, ce femeie! E femeia fanteziilor mele!”
Iar prin prisma relației lor, apar niște momente dubioase, scârboase și stânjenitoare, uneori chiar spre amuzante. Și îmi cer scuze pentru repetiție, dar la câte filme cu adevărat bolnave am văzut, genul acesta de film mi s-a părut pistol cu apă.
Regia lui Michael Haneke este construită pe un minimalism foarte riguros, dar care nu înseamnă simplitate, ci control total.
Nu există muzică menită să îți spună ce să simți, nu există mișcări de cameră spectaculoase și nici momente „împinse” emoțional.
Totul este reținut, aproape rece, totul este spre o culoare gri. Și, în plus, mi se pare că al nostru Cristi Puiu, la nivel regizoral, se inspiră foarte mult din austeritatea cineastului austriac, iar asta nu este o critică negativă, din contră, este o simplă constatare.
NOTĂ
Este un film extrem de rece și de un gri foarte sincer. The Piano Teacher este un film despre reprimare, control și imposibilitatea de a trăi autentic atunci când totul este ținut sub lacăt.
Este o realizare foarte bună, însă recunosc că nu m-a spart îndeajuns încât să îl consider o capodoperă stelară pe măsura laudelor auzite și citite.
Dar mă repet, asta nu îl face un film slab, că nu este. Pur și simplu, în unele momente a fost prea elitist pentru gusturile mele.
Foarte interesant cum în 2002 a apărut acest film, Pianista, iar cu un an mai târziu, celebrul Pianistul.
