Având în vedere că am intrat în această febră muzicală datorită filmului Michael, m-am pus să revăd The Greatest Night in Pop, documentarul Netflix despre tot ce a însemnat proiectul muzical We Are the World.
SINOPSIS
The Greatest Night in Pop surprinde culisele uneia dintre cele mai memorabile colaborări din istoria muzicii: înregistrarea piesei We Are the World.
Documentarul urmărește noaptea în care unii dintre cei mai mari artiști ai momentului s-au reunit într-un studio pentru a crea un cântec caritabil, destinat sprijinirii victimelor foametei din Africa.
În centrul poveștii se află inițiativa lui Quincy Jones, care a reușit să adune o distribuție impresionantă de nume, printre care Michael Jackson, Lionel Richie, Stevie Wonder, Bruce Springsteen și mulți alții.
EXECUȚIE
Așadar, un film documentar despre – și nu cred că există vreo îndoială – cea mai mare, mai șmecheră, mai fabuloasă și mai incredibilă seară din istoria muzicii pop.
Și nu, nu o să intru în comentarii elitiste cum că în ziua de azi ar fi imposibil să aduni atâta talent într-o încăpere sau că muzica de pe atunci e mult mai bună decât cea de acum.
Nu ai cum să compari modul de funcționare, logistica și execuția din industria muzicală a anilor ’80, unde existau câteva centre de comandă pe care le știa o planetă întreagă, cu ceea ce avem acum, când totul este extrem de fragmentat prin zeci de canale media.
Ne întoarcem la documentar. Ceea ce este cel mai mișto la acest film este faptul că ia un eveniment care poartă o aură mitologică și îl demontează în cel mai uman mod cu putință.
Acea seară nu a fost deloc un moment idealizat sau perfect armonios. Din contră, a fost o demonstrație de forță construită pe haos, oboseală și tensiuni extrem de subtile.
În spatele rezultatului final, provocarea reală nu era doar muzicală, ci una de orgoliu: fiecare artist trebuia, măcar pentru câteva ore, să își lase ego-ul la ușă.
Iar imaginile trase de la fața locului vorbesc clar și răspicat. Unii își doreau mai mult spațiu solo, alții voiau ca piesa să fie ajustată în funcție de tonalitatea lor, iar versurile să reflecte cât mai bine stilul personal.
Dar, paradoxal, exact acest joc al orgoliilor era temperat de contextul unic. Fiecare legendă se afla, în același timp, lângă o altă legendă, poate chiar mai mare. Și în acel moment, ierarhiile deveneau nule.
Să îl vezi pe zeul sacru Bob Dylan cum este transpirat fleșcă din cauza emoțiilor și cum este îmbărbătat de Stevie Wonder este ceva unic.
La fel de unic este să vezi cum fiecare artist cere autograf de la celălalt.
Uluitor este să o vezi pe Diana Ross cum, la finalul înregistrării, izbucnește în lacrimi, nu din cauza oboselii, ci pentru că și-ar fi dorit ca acea seară să nu se mai termine niciodată.
Nu că mă laud, dar sunt o persoană extrem de pasionată de muzică și, mai ales, de partea tehnică a acestei zone, așa că nu mare mi-a fost mirarea când am văzut atâția artiști puși în dificultate.
Oricât de mari ar fi, fiecare are limitele lui: note prea înalte, registre incomode sau, pur și simplu, corzi vocale obosite.
Da, oameni buni, fiecare om este construit diferit, fiecare are propriile sale limite. La fel este vorba și despre corzile vocale.
Aceste corzi pe care noi le avem nu sunt ca cele de la chitară, nu sunt din oțel și nu pot fi schimbate. Ele obosesc, ba chiar se pot inflama, pot avea parte de malformații benigne sau maligne, iar apoi cedează.
Nu toți ne naștem cu un laringe și niște corzi vocale care sfidează legile medicale, încât până și marii medici să se crucească, precum a fost în cazul lui Freddie Mercury, al Mariei Carey sau al lui Steven Tyler.
Revenind la documentarul în sine, pe lângă partea managerială, Quincy Jones a fost și un dirijor fabulos care a armonizat totul într-un cor divin.
Nu doar coordonează, ci armonizează, transformând o colecție de voci excepționale într-un tot coerent. Reușește să tempereze orgolii, să așeze fiecare intervenție la locul potrivit și să construiască, dintr-un haos inevitabil, un echilibru universal.
Iar ceea ce a reușit este de poveste. Nu degeaba piesa este una dintre cele mai emoționante piese auzite vreodată și, mai ales, poate cel mai mare atuu al său este că mesajul poate fi înțeles de orice locuitor al acestei planete.
NOTĂ
Faptul că multe hituri din anii ’80 și ’90 sunt ascultate și astăzi, inclusiv de publicul tânăr din care fac parte și eu, nu ține doar de o presupusă superioritate a acelei epoci.
Există un factor foarte subtil pe care mulți îl evită sau îl uită complet: transmiterea culturală.
Cei care au trăit acea perioadă sunt, în mare parte, părinții generațiilor actuale, iar muzica devine astfel o formă de moștenire. Piesele nu ajung la tineri doar prin algoritmi sau playlisturi, ci și prin familie.
De exemplu, eu am ajuns să fiu rocker datorită mamei mele, care stă pe Magic TV, iar acolo i-am descoperit pe Scorpions, Bryan Adams sau Bon Jovi.
De asemenea, am artiști de suflet și din generațiile recente sau prezente: Adele, Lady Gaga, James Blunt, Dean Lewis.
Hiturile actuale, fie că vorbim de Taylor Swift, Kanye West sau The Weeknd, vor deveni, în timp, coloana sonoră a unei generații care le va transmite mai departe, iar o foarte bună parte dintre aceste nume vor ajunge în acel Hall of Fame istoric.
Documentarul funcționează excelent. The Greatest Night in Pop reușește ceva destul de rar: nu doar să celebreze un moment iconic, ci să îl înțeleagă.
În loc să construiască încă un strat de mit peste We Are the World, filmul îl desface și îl aduce într-o zonă profund umană, unde vedem clar că în spatele legendelor stau oameni, cu limite, orgolii și nesiguranțe.
Iar totul se încheie emoțional când descoperim cât de trecătoare este viața.
Este lesne de înțeles că nota este cea maximă. Dar la încheiere trebuie să enumerăm cei care au dat naștere acestui eveniment istoric:
Quincy Jones, în frunte cu Lionel Richie, Stevie Wonder, Paul Simon, Kenny Rogers, James Ingram, Tina Turner, Billy Joel, Michael Jackson, Diana Ross, Dionne Warwick, Willie Nelson, Al Jarreau, Bruce Springsteen, Kenny Loggins, Steve Perry, Daryl Hall, Huey Lewis, Cyndi Lauper, Kim Carnes, Bob Dylan și Ray Charles.
