Restul e tăcere, filmul regizat de Nae Caranfil care a devastat Gala Premiilor Gopo din 2009 ieșind triumfător cu 9 statuete.

Sinopsis

Ne întoarcem cu mult timp în urmă, mai exact în anul 1911 unde Grig Ursache ( Marius Florea Vizante ), un tânăr aspirant la scena artelor, care dorește ca anii de studenție să-i petreacă în amfiteatrele Conservatorului din București, mai exact la secția de Arte Teatrale.

Din păcate, acesta este respins la admitere, și nici măcar al său tată – Iancu ( Mihai Gruia Sandu ), un nume important al scenei teatrale autohtone nu poate să-l ajute în acest demers.

După acest eșec, al nostru Grig Ursache se reprofilează și se îndreaptă către altă meserie – Regizor de filme, meserie mult prea hulită de către oamenii teatrului.

Subiectul filmului? Războiul de Independență – unele dintre marile episoade din istoria noastră unde prin participarea Principatului României la Războiul Ruso-Turc din anii 1877–1878, iar în urma acestui conflict, țara și-a obținut independența față de Imperiul Otoman.

Dar până la produsul finit, tânărul regizor pleacă-n căutare de finanțatori, și dă nas în nas cu niște francezi care văd o bună pâine de mâncat în acest proiect, evident o pâine bună de mâncat doar pentru buzunarele lor.

Execuție

Sunt la al treilea film din catalogul lui Nae Caranfil iar acesta pare cel mai puțin comercial, de fapt, fiind o împletire între comercial și artistic.

Așadar, Restul e tăcere este o magistrală reconstrucție artistică a ceea ce-a fost realizarea primului film de lungmetraj din istoria României – Independența României, regizorul și scenaristul Nae Caranfil dorind să aducă un adevărat omagiu celor care, pot spune că au dat startul cinematografiei autohtone.

Filmul dezvoltă relația artist – bani, despre sacrificiile artistului și despre războaiele interioare dar și exterioare cu care aceasta se confruntă pentru a-și duce actul artistic la bun sfârșit.

Această relație se conturează extrem de bine prin prisma relațiilor dintre personaje, iar dacă ar fi de luat fiecare relație ar trebui să termin acest articol în vreo 2 zile, dar ca să vin cu un exemplu concret : Grig Ursache și Leon ( Ovidiu Niculescu ).

Leon – un mare admirator de William Shakspere, în special de Hamlet, care se crede mult prea superior pentru ” superficiala ” lume a filmului, chit că n-a văzut un film în toată viața lui. Iar relația dintre el și Grig este savuroasă fiind extrem sinusoidală, ba când sunt prieteni și parteneri, ba când sunt cei mai aprigi dușmani, fiind într-o mare concurență pentru cine ia mai repede sacul cu biștari.

Nae Caranfil ne prezintă cu lux de amănunte jocurile și dramele de culise din spatele artei, pe relațiile din spatele scenei și consecințele acestora, Restul e tăcere fiind chiar și o metaforă asupra artei ca simbol al moștenirii, a ceea ce lasă în urmă creatorul respectiv.

Nu am considerat acest film ca fiind o comedie 100%, fiind mai mult un perfect balans între comic și dramatic, fiind câteva momente unde am râs cu adevărat, dar spre final, fără a da spoilere, au fost câteva momente care unu a fost cât pe ce să mă emoționeze, și unu care mi-a înghețat sângele în vine.

Din punct de vedere tehnic, filmul este extraordinar, mai puțin la faza cu sunetul, unde deși nu obișnuiesc să văd filme decât pe TV, de data asta a trebuit să-l văd pe ecranul mai mic al laptop-ului ca să am cum să-mi pun căștile din cauză că erau unule momente unde nu înțelegeam o iotă din liniile de dialog.

Însă, tot pe acest palier al aspectului sonor, trebuie să laud coloana sonoră, aranjamentul muzical aducând aminte de Amadeus-ul lui Miloš Forman, de asemenea, Restul e tăcere, fiind probabil singurul film autohton unde am auzit și am simțit cu adevărat o coloană sonoră, acea orchestrație care să stârnească privitorul filmului și să amplifice momentele de tensiune sau de emoție.

Dar în rest, Nae Caranfil conferă o adevărată odă adusă cinematografiei, fiind acel film făcut de cinefili, pentru cinefili, iar acest superb aspect reiese din fiecare cadru al producției, întreg filmul fiind poezie pe ecran.

Nu degeaba avem de-a face cu cel mai scump film din România, producția fiind mastodontică, iar aici mă refer la tot ce ține de costume, machiaj, și tot ce ține de design, Bucureștiul fiind portretizat așa cum era pe vremuri – Micul Paris, un oraș plin de eleganță și rafinament, care colcăie de oameni civilizați, educați și lipsiți de vulgaritate.

Și da, filmul este cel mai scump din istoria recentă, având un buget record de peste 2,4 milioane de dolari, iar alături de Orient Express-ul lui Sergiu Nicolaescu, se încheie o scurtă perioadă a cinematografiei autohtone producătoare de filme epice.

Actoria este excepțională, am rămas mirat să văd că Ovidiu Niculescu nu a fost nominalizat premiile Gopo pentru categoria de Cel mai Bun Actor în Rol Secundar, cum nici Marius Vizante nu a câștigat nimic pe actorie, deși a fost nominalizat, interesante dar și încurcate mai sunt căile Gopo-ului…..

Deși Restul e tăcere a fost filmul triumfător al acelei ediții de Gopo, filmul nu a câștigat nimic pe actorie și regie, poate cele mai importante categorii din ansamblul unui film, ce-i drept, nici nu am văzut Boogie, cel care a înhățat premiile pentru respectivele categorii.

Revenind la actorie, chiar toată distribuția livrează o partitură extraordinar de bună, ba mai mult, avem parte și de nume super sonore actuale, dar noi la vremea respectivă, iar aici mă refer la : Mihai Bendeac, Mirela Zeța ( care oferă niște scene foarte interesante 🙂 ), sau Laurențiu Bănescu.

Notă

Aidoma precedentelor filme pe care le-am recenzat ( Asfalt Tango și Filantropica ), și aici Nae Caranfil revine cu celebra sa rețetă – umor pe un fundal negru și dramatic, iar rezultatul este la fel de bun ca și-n filmele amintite.

Cu excepția sunetului dezastruos, filmul este aproape perfect, fiind printre cele mai complete și complexe, dar și originale filme românești făcute vreodată, și cu asta am spus tot.

Avem parte de o poveste simplă spusă într-o manieră extrem de inteligentă și de profundă, fără fonfleuri narative sau regizorale, și aș spune că, avem chiar parte de un film semi-autobiografic, pentru că din câteva interviuri pe care le-am ascultat, am descoperit că-n acest film Nae Caranfil și-a expus și unele momente din propria sa viață.

Repet, mare păcat de sunetul dezastruos, că altfel aș fi avut al doilea film românesc de 10.