Project Hail Mary — Unul dintre cele mai anticipate filme ale anului 2026 a sosit!
Regizat de duo-ul Phil Lord și Christopher Miller.
SINOPSIS
Filmul urmărește povestea lui Ryland Grace (Ryan Gosling), un profesor de științe care se trezește singur pe o navă spațială, fără să-și amintească cine este sau cum a ajuns acolo.
Pe măsură ce memoria începe să-i revină fragmentat, el descoperă că face parte dintr-o misiune disperată, trimisă la ani-lumină de Pământ pentru a salva omenirea de la extincție.
Soarele și alte stele din galaxie încep să se stingă treptat, iar planeta se confruntă cu o catastrofă climatică inevitabilă.
Călătoria lui ia însă o turnură neașteptată atunci când întâlnește o formă de viață extraterestră inteligentă, Rocky, provenită de pe o altă planetă și aflată într-o misiune similară de salvare a propriei civilizații.
EXECUȚIE
Menționez din start că nu am citit cartea lui Andy Weir, doar mici lucruri esențiale pe care le cunosc, așadar am gustat acest film ca pe unul de sine stătător.
Dacă ar fi să rezum acest film printr-o singură expresie, aceea ar fi: E un film foarte dulce! O poveste cu multă inimă și mult suflet!
Poate că mulți vor veni cu anumite comparații, cum că filmul e mai bun sau seamănă prea mult cu Interstellar, 2001: A Space Odyssey sau alte SF-uri istorice. Ei bine, nu sunt de acord!
Aș spune mai degrabă că Project Hail Mary este o scrisoare de dragoste adusă acestui gen clasic, care oferă un tribut plin de compasiune monumentelor clasice și moderne care au bucurat inimile iubitorilor de spațiu.
Sunt referințe care n-au cum să nu-ți sară în ochi, iar aici mă refer la: Interstellar, 2001: A Space Odyssey, Star Wars sau E.T. the Extra-Terrestrial.
Filmul îmbrățișează tot ceea ce definește esența acestui tip de cinema: fascinația pentru necunoscut, respectul pentru știință, curiozitatea față de univers și, mai ales, credința că inteligența și colaborarea pot depăși orice limită.
O mare parte din poveste îl urmărește pe Grace singur într-o navă aflată la ani-lumină de Pământ, iar această izolare creează o atmosferă aproape existențială.
Spațiul devine un teritoriu al introspecției, în care personajul nu trebuie să înfrunte doar un fenomen cosmic misterios, ci și propriile temeri, responsabilități și limite.
Filmul sugerează că adevărata provocare a explorării spațiale nu este doar distanța fizică, ci și presiunea psihologică a izolării.
Cât despre protagonist, Grace nu este un astronaut legendar sau un lider militar carismatic, ci un profesor de științe relativ obișnuit, aruncat într-o situație extraordinară.
Tocmai de aici se naște și una dintre temele importante ale filmului: curajul.
Nu curajul spectaculos, eroic în sens convențional, ci acel curaj uman, fragil și profund, care apare atunci când găsești în tine motivația de a lupta nu doar pentru propria supraviețuire, ci și pentru altcineva.
În cazul lui Grace, eroismul nu vine din statut sau din forță, ci din felul în care ajunge să-și depășească limitele și fricile în numele unei cauze mai mari decât el și, mai ales, atunci când întâlnește pe cineva care-i schimbă viața pentru totdeauna.
De asemenea, filmul mai ridică un alt semn de întrebare: Ce se întâmplă atunci când două lumi complet diferite se întâlnesc?
În Project Hail Mary, acest contact nu este construit pe conflict sau pe frică, așa cum se întâmplă de multe ori în cinema-ul SF, ci pe curiozitate, adaptare și, în cele din urmă, colaborare.
Întâlnirea dintre Grace și Rocky devine astfel un experiment de comunicare, compasiune și încredere, în care diferențele biologice, culturale și cognitive nu sunt obstacole insurmontabile, ci provocări care pot fi depășite prin inteligență și deschidere.
Ei bine, relația dintre Grace și Rocky este și inima acestei povești.
Dincolo de miza cosmică, de pericolul extincției și de dimensiunea științifică a misiunii, filmul își găsește adevărata forță emoțională în legătura care se formează între cei doi.
Prietenia lor nu este importantă doar pentru că aduce căldură și umanitate unei povești plasate în vastitatea rece a spațiului, ci și pentru că dă sens întregii aventuri.
În relația lor se concentrează, de fapt, tot ceea ce filmul vrea să spună mai profund: că diferențele nu trebuie să ducă inevitabil la conflict, că necunoscutul nu este neapărat o amenințare și că supraviețuirea devine cu adevărat posibilă abia în momentul în care apare încrederea.
Tot acest segment dintre cei doi reprezintă o cavalcadă de emoție: Vor fi multe momente în care o să râdeți de o să muriți, iar asta se datorează diferențelor lor de trai, de supraviețuire și de comunicare.
Dar vor fi și unele momente în care s-ar putea să lăcrimați. Iar aici trebuie să vin cu o mică destăinuire:
Chiar dacă o să plâng de nenumărate ori, tot nu aș avea probleme să revizionez la infinit drame precum: The Green Mile, Schindler’s List, La vita è bella sau Titanic.
Dar există un film care m-a rupt într-un hal fără de ieșire, de mă face să nu-l mai pot reviziona, acela fiind: E.T. the Extra-Terrestrial. Aia e, poate sunt defect, dar am o mare slăbiciune pentru acel film.
Când îi vedeam pe Grace și Rocky, parcă îi aveam în față pe Elliott și E.T. Și recunosc, am plâns la Project Hail Mary.
Actoria este excepțională. Nu pot spune că sunt un mare fan Ryan Gosling, dar aici, omul ăsta m-a cucerit. Pur și simplu nu văd pe altcineva care putea să joace acest personaj.
Gosling livrează partitura printr-o interpretare nuanțată, în care alternează foarte natural între umor, confuzie, panică și momente de luciditate.
Nu joacă eroul clasic sigur pe sine, ci un om care învață din mers, care greșește, se teme și se îndoiește, dar care merge mai departe. Iar aici mi-a plăcut maxim: că e un personaj autentic, chiar crezi că acolo e un om.
Ok, poate că vorbim despre un profesor mega-intelectual, dar la finalul zilei, e un om cu propriile temeri și slăbiciuni.
Bineînțeles, tot el vine și cu doza de umor, dar aceasta vine cu echilibru.
Momentele emoționante sunt emoționante până la capăt, cele amuzante sunt amuzante până la capăt, iar cele pline de tensiune sunt tensionate până la final. Nu există întreruperi tâmpite.
Alături de el, chiar dacă într-un plan secund spre terțiar, se remarcă și Sandra Hüller, care aduce un plus de gravitate și rigoare filmului.
Hüller reușește, chiar și dintr-un spațiu limitat, să imprime autoritate și o tensiune rece, calculată, specifică personajelor aflate în poziții de decizie. Jocul ei este reținut, dar precis, fără excese dramatice, ceea ce face ca fiecare apariție să aibă greutate.
Și datorită ei, nu mint, tocmai ce ascult pe repeat o piesă din repertoriul lui Harry Styles.
Din punct de vedere tehnic și regizoral, Project Hail Mary este senzațional.
La nivel vizual, filmul livrează imagini spectaculoase, dar fără să cadă în exces gratuit. Acum, nu știu ce să cred în legătură cu știrea cum că nu s-au folosit ecrane verzi în pelicula de față, spectacolul vizual bazându-se pe efecte practice.
Dar oricum ar fi, pelicula vine cu niște momente în care ești de-a dreptul sufocat de frumusețea unor peisaje din spațiu.
La nivel regizoral, ceea ce face filmul să iasă în evidență este tocmai felul în care regia încearcă să îmbine amploarea cosmică, ritmul de aventură, umorul și dimensiunea emoțională într-un tot coerent.
Filmul pare construit astfel încât să rămână viu, mobil și accesibil, fără să-și piardă greutatea emoțională.
Asta îi dă o energie aparte, pentru că nu simți că privești un SF rece și cerebral, ci unul care respiră, care are ritm și care știe să alterneze tensiunea cu momentele de umanitate.
Dacă ar fi să spun ce nu mi-a plăcut, aș zice că am ceva reclamații către departamentul de montaj. Nu mi-a plăcut deloc alegerea de a schimba momentele de trecut de pe Terra cu cele din prezent din spațiu.
Dar, pe de-o parte, pot să înțeleg decizia de a ne ține în priză și în zona științei și a explicațiilor ce țin de fizică, știință și misiunea propriu-zisă. Pentru că recunosc, unele informații și explicații mi s-au părut pe repede înainte.
Dar în același timp, sunt conștient că scopul cineaștilor a fost de a merge măcar pe esența sufletească a romanului SF.
Realist vorbind, dacă s-ar fi vrut o adaptare de tip scoarță în scoarță, încât să excite și pasionații de explicații și detalii ultra-științifice, probabil ne-am fi dus la o durată de 3 ore și jumătate.
Regizorii și-au propus din start să ofere un blockbuster comercial de calitate, nu și-au dorit să facă pe Stanley Kubrick.
NOTĂ
Un film de tip „old-school, baby!” în cel mai bun și frumos sens al expresiei.
Nu zic, avem nevoie și de drame sociale sau politice care cer discuție și percepere cerebrală. Surpriză! Cinema-ul nu este doar entertainment, unii autori mai scriu și despre lumea din jurul lor, care-i plină de probleme și subiecte serioase.
Dar în cazul de față, vorbim despre cealaltă față frumoasă a cinema-ului. Ieși de la Project Hail Mary și-ți este mai mare dragul să povestești despre el, despre experiența pe care ai avut-o.
Project Hail Mary este un film cu o inimă uriașă, o poveste care nu se rezumă la idei spectaculoase sau la mize cosmice, ci care reușește să transmită ceva profund uman.
Dincolo de știință și de pericolul extincției, filmul vorbește despre speranță, despre încredere și despre capacitatea de a găsi lumină chiar și în cele mai întunecate situații.
Este genul de poveste care te face să crezi din nou în colaborare, în empatie și în faptul că, uneori, salvarea nu vine din forță, ci din dorința sinceră de a înțelege și de a ajuta.
Prin relația dintre Grace și Rocky, prin curajul unui om obișnuit pus în fața imposibilului și prin energia sa optimistă, filmul devine o experiență dătătoare de speranță.
Îi acord o notă de 9, care într-o altă zi se poate transforma în 10. Au fost unele lucruri care nu mi-au convenit sau poate chiar nu le-am înțeles.
Cert este că vorbim despre unul dintre cele mai bune filme ale anului 2026. Și, fără îndoială, printre cele mai bune filme SF din ultimii 10-15 ani.
