Pescuit Sportiv — Curiozitatea m-a împins către acest film, mai ales că am auzit lucruri destul de bune.
Scris și regizat de Adrian Sitaru.
SINOPSIS
Mihai (Adrian Titieni) și Iubi (Ioana Flora) pleacă într-o duminică liniștită la un picnic la marginea orașului.
Cei doi își doresc să evadeze din rutina zilnică, să stea de vorbă și, poate, să mai aducă un strop de prospețime în relația lor. Totul pare să meargă ca pe roate, iar natura din jur îi face să creadă că au ales locul perfect.
În drum spre destinație, mașina lor lovește o femeie (Maria Dinulescu). La început, intră în panică – nu știu ce să facă, cum să reacționeze.
Dar femeia se trezește aproape imediat și, în loc să ceară ajutor sau să facă scandal, se ridică și le spune un singur lucru: vrea să petreacă ziua alături de ei. Nici nu-și mai amintește aproape nimic dinaintea accidentului.
Cei trei ajung pe malul unui lac, iar ceea ce urmează este o zi din ce în ce mai stranie.
EXECUȚIE
Filmul se remarcă din start cu regia, care-i una de 10 pe toate segmentele.
În primul rând, ideea de a filma doar prin acea perspectivă la persoana I mi s-a părut de-a dreptul genială.
Prin această mișcare, intrăm foarte ușor în perspectiva fiecărui personaj, practic intrăm în pielea lor și simțim mult mai bine raportul de putere.
Tocmai că, privind cu adevărat din perspectiva lor, momentele de tensiune se simt mult mai puternice, autentice și extrem de veridice.
De asemenea, montajul este impecabil. Nu sunt editor de profesie, e doar opinia unui simplu amator – bănuiesc că e mult mai greu să montezi un proiect care este filmat în întregime din această perspectivă la persoana I decât dacă e executat în stilul clasic cu care suntem obișnuiți.
Și nu în ultimul rând, actoria este foarte bună.
Adrian Titieni este, așa cum îl știm, un maestru al reținerii. Construiește un personaj frustrat, bulversat, care încearcă disperat să pară stăpân pe situație, dar ale cărui priviri și tăceri îl trădează.
Este un bărbat care vrea să fie „cool”, așa cum îl numește Ana, dar care se destramă vizibil sub presiunea evenimentelor.
Ioana Flora este la fel de bună, reușind să transforme ceea ce ar fi putut fi un personaj secundar într-un pilon emoțional. Vinovăția ei, teama de a fi descoperită și neliniștea față de jocurile Anei sunt scrise pe fața ei în fiecare cadru.
Maria Dinulescu este racheta nucleară a distribuției!
Simultan seducătoare și respingătoare, victimă dar și prădător, naivă și calculată. Dinulescu reușește această echilibristică cu o naturalețe care uluiește. Fiecare zâmbet al ei poate fi interpretat atât ca o dovadă de inocență, cât și ca un rânjet de satisfacție malefică.
Și totuși, despre ce vorbește filmul?
În primul rând, despre vinovăție și despre felul în care ne trădează principiile atunci când suntem puși la încercare. Mihai și Iubi sunt oameni obișnuiți.
Au problemele lor, nemulțumirile lor. Dar atunci când se întâmplă ceva grav, șocul momentului îi face să ia decizii pe care, în mod normal, nu le-ar fi luat niciodată. Niciunul nu sună la ambulanță, niciunul nu cheamă poliția.
Amândoi aleg, în acea clipă de panică, să se salveze pe ei înșiși. Toți vorbim despre etică și moralitate, dar acestea dispar când suntem încercați și puși în dificultate.
În al doilea rând, despre manipulare și despre nevoia de control. Ana manipulează, dar nu pare să aibă un scop clar. Nu cere bani, nu cere favoruri, nu vrea să se răzbune. Singurul ei scop pare să fie acela de a vedea ce se întâmplă.
Și-n al treilea rând, despre o Românie aflată în plină tranziție, un stat care-și găsește cu greu busola și care funcționează pe un sistem plin de hibe și de membre amputate.
Mai exact, un stat în care oamenii nu mai știu ce e corect, în care statul e absent, iar singura lege e a celui mai puternic sau mai viclean.
Personajele nu sunt nici complet rele, nici complet bune. Sunt, pur și simplu, niște supraviețuitori ai unui sistem care nu le mai oferă nimic.
De exemplu, Mihai este profesor de meserie, o titulatură care impunea respect din toate punctele de vedere. Însă de data asta, observăm un dascăl care se plânge de lipsa de respect din partea colegilor de catedră, de implicarea instituțiilor și de leafa extrem de proastă.
NOTĂ
Sunt și unele care nu funcționează — sunetul, multe momente destul de moarte. Nu neapărat că nu se întâmplă nimic, dar aș minți dacă aș spune că unele momente nu mi s-au părut plictisitoare.
Dar per total, e un film bun și extrem de interesant. În mod normal, i-aș da un 7, dar stilul regizoral mi s-a părut foarte mișto și original, aș spune, pentru peisajul cinematografic autohton.
La final, întrebarea pe care ți-o lasă filmul nu este doar „cine e Ana?”, ci mai degrabă: ce fel de oameni am devenit, ca societate, când am învățat că singura cale de a supraviețui este să ne mințim, să ne manipulăm și să ne ascundem unii de ceilalți?
