Moonlight, pardon, La La Land, da despre acest film vorbim.
Film regizat de Damien Chezelle, La La Land a fost câștigător de 6 statuete aurii, dar precum se știe, nu a câștigat titlul suprem de Best Picture.
SINOPSIS
Acțiunea se desfășoară în Los Angeles, orașul în care visele prind aripi, dar și locul unde concurența și dezamăgirile pot fi zdrobitoare.
Mia ( Emma Stone ), este o tânără care muncește ca chelneriță pe platourile de filmare ale unui studio de la Hollywood, dar aspiră să devină actriță, iar aceasta își petrece timpul liber alergând de la o audiție la alta, visând la un rol care să-i lanseze cariera.
În paralel, Sebastian (Ryan Gosling), un pianist de jazz visător și pasionat, își dorește să deschidă propriul club de jazz, dedicat conservării muzicii tradiționale, într-un oraș în care acest gen muzical pare să fie uitat.
Întâlnirea lor este aparent întâmplătoare, dar conexiunea dintre ei crește pe măsură ce amândoi se confruntă cu provocările personale și profesionale ale viselor lor.
EXECUȚIE
O să încep mai direct și mai tăios acest comentariu prin a spune că m-am aflat la a treia încercare de vizionare, și pare-se că a fost cu noroc.
Dacă vă întrebați motivul, ei bine, asta se cauzează primului sfert de oră care conține două-trei momente muzicale căzute de nicăieri, care nu au absolut niciun sens.
Într-adevăr sunt unele momente unde filmul cere niște momente muzicale, iar acestea sunt livrate așa cum trebuie, dar acele prime 20 de minute m-au enervat rău de zici că priveam vreo producție de la Bollywood, ceva în genu’ Lanțul Amintirilor.
Am rămas oleacă dezamăgit, mai ales că Damien Chezelle se numără printre regizorii mei preferați, iar tot al său Whiplash se află printre filmele mele de suflet.
Povestea este una clasică, doi ratați ( din punct de vedere ai carierei ) se îndrăgostesc și încearcă să-și clădească un drum în viață, iar cariera joacă un rol crucial în relația acestora, oferind mute suișuri și coborâșuri.
Nu pot să mint au fost unele momente care chiar m-au mișcat, hai să fim serioși, fie vorba între noi ca băieți – De câte ori n-am mai mers una sau două străzi în plus doar ca să mai stăm prin preajma fetei?
Din nou finalul este mișcător, dar acolo a fost și o problemă și o recunosc, știam despre ce-i vorba, am văzut o grămadă de clipuri, reels, tik-tok-uri cu finalul respectiv încât îmi dădeam seama spre ce traiectorie se îndreaptă filmul.
Filmul este un omagiu reușit adus perioadei de aur a Hollywood-ului, vremuri în care filmele de tip muzical cam făceau legea, iar producția este una monstruoasă pe acest palier.
Și recunosc, sunt un mare fan al acestor tip de producții dar aici nu prea m-am regăsit, și chit că mă repet, sunt multe momente cântăcioase care vin din neant.
Muzica este excepțională, pff, era culmea ca un muzical să dea rateu pe acest departament, aici, avem parte de jazz veritabil, iar tema muzicală a cuplului Mia și Sebastian este o capodoperă excepțională, acele clape fiind devastatoare, însă, ca să mai dau și cu barda-n film, aceeași coloană sonoră m-a exasperat cu City of Star, nu zic, e o piesă foarte bună, dar folosește-o doar atunci când trebuie.
Am simțit filmul foarte fluctuant, când mi se părea super plictisitor și eram pe modul – „ Ăăm, ce-i așa de succes la filmul ăsta? ” , ba când existau momente în care simțeam că am de-a face cu un film extraordinar de bun.
Filmul ne prezintă sacrificiile vieții de artist, riscurile la care sunt supuși, ba chiar am stat și m-am întrebat – Mă… Cât de greu o fi să stai atât de departe de persoana iubită, să nu o mai vezi luni și ani de zile. Până la urmă, riscul meseriei.
De asemenea, avem de-a face și cu disperarea individului în căutarea banului, mai exact, cea a locului de muncă, în care este dispus să facă orice, să se mintă de unu singur doar ca să facă niște bani.
Eu merg pe următoarea premisă : La un moment dat, vine și locul de muncă, niciun om bun și dornic de învățat și de muncă nu a rămas fără job.
Mai bine un loc unde sunt mai prost plătit dar lucrez cu cea mai mare dragoste din lume, decât să primesc un salariu mai mare și să fiu tratat ca ultimul sclav.
Cam așa este Sebastian, care pare un frate din altă mamă, super pasionat de muzica naturală și veritabilă și complet dezgustat de muzica făcută din mouse și tastatură, de sunetele false.
Astfel, La La Land discută despre schimbul de generații, în care muzica veritabilă este înlocuită cu zgomotul sintetizatoarelor și a sculelor avansate tehnologic.
Din punct de vedere actoricesc, și Emma Stone și Ryan Gosling fac niște roluri destul de bune, dar în niciun caz interpretarea nu mi s-a părut demnă de statueta de Oscar, nu prea am înțeles aici motivul.
A cântat și a dansat? Ideea e că, orice actor trebuie să posede calități muzicale, adică să aibă ureche muzicală, să știe să cânte bine sau să danseze, probele de admitere cam în asta constă, deci nu a fost nimic nemaivăzut.
Și-n plus, chiar și interpretarea vocală nu mi s-a părut fabuloasă, de să mi se facă pielea de găină sau să mă emoționeze, în acest film nefiind vreo Adele sau Celine Dion, dar măcar rupe pe dans.
Mai degrabă mi-a plăcut de Ryan Gosling, unde acesta oferă o performanță vocală care-i-n aceeași măsură cu cea a Emmei, dar e incredibil pe pian și pe dans, plus că și interpretarea „ narativă ” mi s-a părut destul de solidă.
Din punct de vedere tehnic, aici nu am ce să comentez, filmul își merită toate statuetele din lume, regia este incredibilă, multe cadre fiind executate fără a exista vreun cut, ca să nu mai zic de perspectivele individuale ale celor două personaje care la un moment dat se intersectează.
Designul este incredibil, acesta jonglând între eleganță și o fantezie frenetică acesa îmbinat într-o vibrantă paletă de culori.
De asemenea, finalul mi s-a părut destul de original, nefiind clișeic, demonstrând că cea mai mică mișcare poate să-ți schimbe sensul vieții.
NOTĂ
Am rămas cam dezamăgit după vizionare, și cu părere de rău o spun că nu-i un film demn de marele premiu, asta din punctul meu de vedere, mi se pare că cei de la Academie au fost excitați de acest film doar că-i un film care nu se mai face în zilele noastre, ceva în genul The Artist ( alt câștigător deosebit de Oscar ).
Oricum, merita mai mult titlul de Best Picture decât boschetăreala aia ordinară despre infractori și drogați de Moonlight, asta-i clar.
După cum am spus, am fost emoționat, dar nici nu m-a dus în niște jelanii sălbatice.
Cine a văzut Singin` in the Rain sau The Sound of Music, ei bine, a văzut și acest film, nimic nou sub soare.
