Iron Maiden: Burning Ambition – Ca mare fan de metale grele ce sunt, nu aveam cum să ratez acest film documentar.
SINOPSIS
Filmul urmărește începuturile formației Iron Maiden în East London, în anul 1975, când basistul Steve Harris a pus bazele grupului, și continuă cu ascensiunea trupei către succesul internațional.
Sunt prezentate etape importante din istoria formației, de la primele concerte și albume până la momentele care au transformat Iron Maiden într-un simbol al muzicii rock și metal.
Documentarul pune accent pe membrii care au contribuit la imaginea și stilul inconfundabil al trupei: Bruce Dickinson, vocea etalon a formației, Steve Harris la bas, considerat motorul creativ al grupului, chitariștii Dave Murray, Adrian Smith și Janick Gers, precum și toboșarul Nicko McBrain.
În același timp, filmul amintește și de foști membri importanți, precum Paul Di’Anno, primul solist al trupei, și Blaze Bayley, care a cântat cu Iron Maiden în anii ’90.
EXECUȚIE
Ce-ar mai fi de spus despre una dintre cele mai mari formații de heavy metal din istoria muzicii, nu doar planetare, ci și intergalactice?
Ce-ar mai fi de spus despre una care, lejer și fără dubii, se află în top 3 all-time în materie de voce metal, Bruce Dickinson?
Filmul execută structura clasică a unui documentar muzical, acel mix de interviuri, imagini de arhivă și momente glorioase din timpul concertelor.
Încă de la început, observăm un nou exemplu de cum aparențele pot înșela. Te-ai aștepta ca niște bărbați masivi, cu plete-n vânt și care cântă cu o asemenea brutalitate, să fie niște golani.
Ei bine, în special în primii ani, erau cunoscuți pentru personalitatea lor rezervată și timidă în afara scenei. Nu erau, în mod natural, extroverși sau teatrali în interviuri sau apariții publice.
Pur și simplu, te uiți la interviurile lor și vezi niște simpli băieți super pasionați de muzică, atât.
Aici intervine importanța lui Eddie, mascota care devine un fel de „alter ego” vizual al trupei.
Eddie a permis membrilor să exprime în mod artistic energia, agresivitatea și teatralitatea pe care ei înșiși nu le manifestau în mod natural.
Fiecare expresie exagerată, fiecare transformare tematică a mascotei – de la soldat la pirat, extraterestru sau samurai – este o extensie a emoțiilor, fricilor și imaginației lor, transmise printr-un personaj vizual.
El este cel care te ia de mână și te ghidează prin fiecare univers creat de formația britanică.
Un documentar care arată și vorbește despre spiritul heavy metal, despre libertate, putere de exprimare și despre forța de a relata niște povești filosofice, intelectuale, cerebrale.
Un mediu de expresie intelectuală și cerebrală, unde riff-urile complexe și structurile muzicale elaborate sunt doar instrumentele prin care sunt transmise idei și emoții puternice. Iar asta se simte în piesele lor, unele dintre ele având durata unui cadru de film marca Cristi Puiu.
Rime of the Ancient Mariner adaptează celebrul poem al lui Coleridge și vorbește despre vinovăție, pedeapsă și reconcilierile spirituale ale unui marinar blestemat.
Fear of the Dark abordează anxietatea și fricile universale, iar Alexander the Great explorează puterea, ambiția și efemeritatea gloriei prin prisma unei figuri istorice legendare.
The Number of the Beast, inspirată dintr-un coșmar al lui Steve Harris și din simbolism biblic, explorează teme de rău și frică, dar și capacitatea individului de a rezista tentațiilor și de a transforma frica în forță creativă.
Run to the Hills, în schimb, se concentrează pe conflictul dintre coloniștii europeni și populația indigenă americană, abordând injustiția, violența și suferința printr-o perspectivă narativă puternică, demonstrând cum heavy metalul poate fi un mijloc de exprimare socială și critică culturală.
Documentarul critică astfel mentalitatea publicului care nu caută să înțeleagă sensul real al mesajului sau al simbolurilor și acceptă literal orice referință vizuală sau textuală.
Ce să mai, o critică adusă publicului analfabet, care dacă vede un simbol mai necurat, atunci e clar că trupa aia e satanistă, iar la finalul zilei, după ce își termină concertele, ei ajung acasă și își omoară familiile.
Drept dovadă puteți intra pe Facebook și să citiți comentariile la adresa Alexandrei Căpitănescu legate de piesa ei. O adunătură de analfabeți borâți și infecți, cu urechile clăpăuge, care nu sunt în stare să perceapă o metaforă.
Aidoma scursurilor infecte care și-au vărsat veninul din gură când a fost tragedia de la Colectiv.
Stați liniștiți, există și dramă în acest film.
Totul începe cu episodul Paul Di’Anno, primul solist Maiden.
El rămâne un exemplu complex de geniu artistic riscat de vicii. Talentul său inițial a fost imens, dar dependențele i-au compromis cariera și sănătatea, oferind o lecție clară despre distrugerea autodirijată prin vicii.
Iar faza aceasta mi-a amintit de Thank You, Goodnight: The Bon Jovi Story.
Acolo, plecarea basistului și co-fondatorului trupei, Alec John Such (odihnească-se în pace), a survenit din cauza auto-degradării acestuia, care și-a îmbibat viața și creierii în cele mai infecte substanțe.
Iar Paul Di’Anno a făcut același lucru, din păcate.
Mai avem și episodul Bruce Dickinson, în care acesta a fost diagnosticat cu cancer la gât. Doar că acela este și un episod dătător de speranță, de cum există lumină și în cele mai întunecate momente.
Iar acolo, totul este o demonstrație de forță, o dovadă reală că solistul britanic este o forță a naturii, o anomalie galactică. Nu ai cum să cânți în maniera asta după ce ai avut cancer la gât.
Și totuși, sunt și câteva lucruri care nu funcționează.
Montajul este foarte deficitar. Nu e posibil să faci salturi printre perioadele trupei, iar tu să menții mai mereu aceleași melodii pe fundal. Cel puțin, pentru o lungă perioadă de timp, pe fundal se aude un instrumental care este menținut în 70% din timp.
Ba mai mult, și asta mi s-a părut destul de grav, multe piese sunt amestecate în perioade diferite. Poate nu am auzit bine, dar există un moment în care pe fundalul unui clip pentru Powerslave se aude Stratego de pe ultimul album Senjutsu.
Și totuși, este de porc să faci un documentar despre Iron Maiden și să nu auzi fragmente din Fear of the Dark, Wasted Years, Phantom of the Opera sau The Trooper.
NOTĂ
Subiectiv, este un documentar bine realizat, dar cu niște minusuri pe care nu le-am putut ignora. Dar obiectiv vorbind, este un material necesar și pentru cei care nu ascultă muzică rock sau metal.
Este un amestec de autenticitate, pasiune, perseverență și luptă împotriva propriilor limite.
Documentarul și istoria trupei arată cum succesul și impactul cultural vin nu doar din talent, ci și din disciplină, coeziunea echipei și legătura cu fanii, în timp ce viciile și dependențele pot compromite chiar și cei mai promițători artiști, așa cum a demonstrat experiența lui Di’Anno.
În esență, materialul subliniază că heavy metalul este mai mult decât un gen muzical: este o filozofie de viață, care valorizează curajul de a fi diferit, loialitatea față de propria identitate artistică și capacitatea de a transforma obstacolele în energie creativă.
Spre deosebire de cei care se proclamă activiști fără acțiune sau consistență și care doar au sloganuri în gură, aici avem un gen care transmite valori reale, exemplu personal și lecții sociale palpabile, făcând din muzică și cultură un instrument de transformare socială reală.
