Harry Potter and the Prisoner of Azkaban

Harry Potter and the Prisoner of Azkaban, regizat de marele Alfonso Cuarón.

Mulți zic că acesta ar fi cel mai bun HP din toată franciza, zic să vedem cum mai stau lucrurile la Hogwarts.

SINOPSIS

Filmul îl urmărește pe Harry (Daniel Radcliffe) în al treilea său an la Hogwarts, unde atmosfera devine mai întunecată odată cu evadarea periculosului Sirius Black (Gary Oldman) din închisoarea Azkaban.

În timp ce toată lumea se teme că acesta îl caută pe Harry, apar noi profesori, inclusiv misteriosul Remus Lupin (David Thewlis), iar Harry începe să descopere lucruri neașteptate despre trecutul părinților săi.

Pe măsură ce misterul se adâncește, Harry, Ron (Rupert Grint) și Hermione (Emma Watson) ajung să descopere că adevărul despre Sirius Black este mult mai complicat decât pare.

EXECUȚIE

Dintre toate cele trei văzute până acum, fără îndoială, acesta este cel mai bun film din toate punctele de vedere, mai ales din punct de vedere regizoral.

Se simte că la cârma filmului se află un regizor de prestigiu artistic precum Alfonso Cuarón, iar adițiile pe care acesta le-a infuzat în pelicula de față m-au surprins maxim.

Pe scurt, Cuarón a luat un blockbuster de copii, i-a păstrat scara largă, dar l-a reorchestrat într-un film cu ușoare, dar sesizabile, aere de arthouse.

Dacă primele două filme, regizate de Chris Columbus, erau fidele cărților și pline de culoare, Prizonierul din Azkaban aduce o paletă cromatică rece, estompată, cu cer mereu acoperit și o atmosferă sumbră, aproape gotică.

E clar că al nostru regizor mexican a înțeles faptul că privitorii se maturizează odată cu personajele, iar acesta schimbă macazul printr-o direcție extrem de sumbră și extrem de matură.

A mutat filmările în locații reale din Scoția, a folosit lumini naturale și a recreat castelul într-un mod care să pară trăit, nu construit, iar direcțiile executate în acest film au influențat puternic franciza.

Cuarón a folosit lentile cu unghi larg (între 14mm și 24mm), ceea ce are un efect dublu: pe de o parte, deformează ușor perspectiva, făcând spațiile să pară mai mari și mai apăsătoare; pe de altă parte, include mai mult din mediu în cadru, ceea ce sporește senzația de lume reală, palpabilă.

Iar cel mai mișto aspect a fost că 90% din film a fost tras cu o singură cameră.

Alt lucru care m-a lăsat cu gura căscată au fost multiplele scene executate prin plan-secvență.

Cuarón nu e zgârcit și lasă camera să se plimbe neîncetat pe holurile Hogwarts-ului, ca să nu mai zic de scena de deschidere, care e un masterclass regizoral în care camera se plimbă prin casa lui Harry, apoi prin parc, apoi pe stradă, fără să taie.

Lumina este naturală, difuză, adesea plumburie, ceea ce creează acea atmosferă sumbră, gotică, atât de diferită de strălucirea artificială a primelor filme.

Vă spuneam de schimbarea de ton. Ei bine, Cuarón a reușit să injecteze în acest film niște note de thriller și horror de toată frumusețea, care fie te țintuiau la marginea fotoliului, fie îți înghețau sângele în vine.

Încă din primele minute, suntem bombardați cu informații despre un criminal periculos, Sirius Black, care a evadat din Azkaban și care, se spune, vine după Harry. Nu îl vedem imediat.

Nu îl auzim vorbind. Îl vedem doar în afișe cu „URMĂRIT”, în știri, în conversațiile șoptite ale adulților. Iar această absență îl face mult mai înfricoșător decât dacă l-am fi văzut de la început.

Cuarón știe că frica de necunoscut este cea mai puternică. Așa că ne ține în suspans, strecurând indicii, aruncând priviri, lăsând personajele să-și imagineze ce ar putea face Black.

Cât despre segmentul horror… Cuarón a transformat Hogwarts dintr-un castel fermecat într-un loc cu adevărat bântuit. Nu pentru că ar fi plin de fantome (deși mai apar), ci pentru că atmosfera este permanent apăsătoare.

Cerul este mereu acoperit, coridoarele sunt întunecate, iar camerele par să ascundă secrete pe care nimeni nu vrea să le spună. Lumina lunii, ceața, copacii care par să se închidă în jurul lor, sunetul pașilor pe frunze moarte – toate creează o atmosferă de coșmar treaz.

Iar când Dementorii apar, parcă din nicăieri, cu mâinile lor scheletice întinse, simți că nu mai există scăpare.

Evident, prin toată această călătorie se strecoară și cărămizi la fundația conflictului epic ce va urma în acest univers, mai exact, confruntarea dintre Harry și Voldemort.

Din punct de vedere actoricesc, lucrurile stau foarte bine, trio-ul nostru se dezgheață din ce în ce mai mult din punct de vedere artistic, sunt mult mai naturali, ba chiar ei au recunoscut că Alfonso Cuarón a fost cel care le-a oferit libertate artistică pe platouri.

Evident, ei cresc și odată cu trecerea în vârstă apar și primele mici scântei amoroase, dar momentan sunt niște semnale infime.

Gary Oldman se află și el în distribuție, dar sincer, nu mi s-a părut că a avut un rol unde să-și arate marii mușchi actoricești. Atenție, joacă foarte bine, dar cel mai probabil, la finalul francizei, personajul său va fi cam de uitat, pentru mine.

De asemenea, de precizat că din acest moment, Dumbledore este jucat de regretatul Michael Gambon, această mutare fiind făcută, evident, în urma trecerii în neființă a lui Richard Harris.

NOTĂ

Fără îndoială, Harry Potter and the Prisoner of Azkaban reprezintă printre cele mai șmechere experimente ale cinema-ului mainstream din secolul 21.

Cam asta ar fi trebuit să facă Marvel cu Eternals atunci când a angajat-o pe Chloé Zhao. Ok, și ăla a fost diferit, dar tot bolnav de umor infect a fost.

Dacă primele două filme au avut rolul de a construi lumea, personajele și magia universului Harry Potter, Alfonso Cuarón vine aici și demonstrează cât de mult poți să faci cu această lume atunci când îi oferi o identitate regizorală puternică.

Filmul este mai matur, mai întunecat, mai misterios și, surprinzător pentru o producție destinată în continuare publicului tânăr, are momente în care devine realmente înfricoșător.

Un film superb, atmosferic, matur și vizual extraordinar, care demonstrează că Harry Potter putea fi mult mai mult decât o simplă franciză fantasy pentru copii.