Dragoste fără cuvinte este un nou film românesc comercial și total atipic față de ce am primit până acum.
SINOPSIS
Alexia (Jeni Ion) este o tânără corporatistă care muncește pe brânci, dar marcată de o realitate diferită: surditatea.
Tocmai când cariera ei începe să prindă contur, destinul i-l scoate în cale pe Mihai (Paul Octavian Diaconescu), fiul răsfățat al șefului ei – Domnul Maler (Bebe Cotimanis).
Mihai este un tânăr obișnuit cu luxul, opulența arogantă și distracțiile, dar lipsit de un sens real în viață. Între cei doi se naște o legătură neașteptată, care îi provoacă să depășească prejudecăți, bariere și neînțelegeri.
În paralel, familia lui Mihai – fratele Sergiu și tatăl Adrian – trece prin propriile tensiuni, alimentate de conflicte vechi și actuale, legate de firmă, dar și de așteptări neîmplinite.
EXECUȚIE
Înainte de a începe a discuta cum trebuie acest film, trebuie să menționez că în sala unde am vizionat acest film s-au aflat și două domnișoare care erau surdo-mute, lucru care m-a emoționat ușor, chiar m-a bucurat să văd un film care ne aduce pe toți într-un singur loc.
După acel moment, m-am rugat puțin ca filmul să nu fie rău, chiar nu voiam să distrug un asemenea film. Iar din fericire, nu se pune problema de așa ceva.
Într-un peisaj cinematografic autohton plin de comedii cu hăhăială de prost gust sau spălări de bani marca CNC, Dragoste fără cuvinte e un film mai deosebit, mai ales prin prisma temei abordate, care e prea puțin discutată pe la noi.
O să fiu sincer, filmul este clișeic din toate încheieturile, dar în același timp nu m-am dus la film pentru o poveste complexă, plină de îmbârligături sau cine știe ce artificii scenaristice.
Ca părți slabe, aș merge pe scenariul care vrea să atace mai multe fire narative într-un timp foarte scurt, iar aici mă refer la povestea de dragoste dintre cei doi și o mini-tentativă de thriller corporatist.
Așa cum reiese și din sinopsis, firul narativ amoros este extrem de previzibil, să fim sinceri, e poveste auzită de atâtea ori – Fata cu inimă pură care-i dă viața peste cap băiatului arogant și de bani gata. Celebrul A Walk to Remember este exemplul perfect.
În celălalt plan narativ, partea de thriller este executată superficial, deloc credibil. Totuși, mi-e greu să cred că datele unei firme se pot fura atât de ușor prin 2 parole și un stick, mai ales la o ditamai corporație, nu la firma din Giurgiu care umple butelii cu gaz.
De asemenea, există câteva prezențe în film care nu au treabă cu actoria, în special una, care mi-a generat sentimente mixte. Sunt de părere că ar trebui să ne lepădăm de a aduce tot felul de personaje care nu au treabă cu acest domeniu.
Dar în același timp, îmi e greu să cred că acest individ nu a și băgat câțiva bani în film, ceea ce nu este un lucru deloc rău. Mi-ar plăcea să văd tot felul de oameni puternic înstăriți financiar care să bage în filme, dar nu să și joace în ele.
Punctul forte al filmului este reprezentat de regia lui Octavian Iacob, care a venit cu o mare meticulozitate în ceea ce privește această lume a persoanelor surde.
De exemplu, atunci când ne aflăm în perspectiva lui Mihai, auzim totul cât se poate de perfect. Dar când suntem în Alexiei, ei bine, tot ce simțim sunt vibrațiile din jurul ei, anumite firimituri de sunete, sau atunci când își scoate complet aparatul auditiv, ei bine, nu mai există pic de sunet.
Iar de aici pot spune că au plecat majoritatea momentelor emoționante, pentru că te face să simți și să înțelegi cum trăiește o astfel de persoană, să înțelegi modul ei de a privi lumea.
Și știți care-i cel mai important aspect? Că aici, deși observăm niște oameni surzi, totuși, în același timp, sunt niște suflete cu pasiuni, care iubesc și care mai și muncesc.
Sunt alții care sunt perfect sănătoși, dar care nu muncesc o secundă în viața lor din motive puerile – ,,Mă doare la operație și nu pot să muncesc.”. De parcă toate meseriile se rezumă la șantier și betoane, locuri unde ai nevoie de forță fizică.
Făcând abstracție de un anumit individ, în rest actoria se prezintă bine.
Jeni Ion este cea care cară filmul, atât prin prezența ei fizică (chiar este o femeie extraordinar de frumoasă), cât și prin prezența ei morală, cea prin care îți aduce căldură în inimă.
Paul Diaconescu, în rolul lui Mihai Maler, livrează o partitură bună și cinstită, unde interpretează un băiat perturbat pe multe planuri, un băiat care caută drumul spre a deveni bărbat.
Nici pe Bebe Cotimanis nu trebuie să-l evit, care impune autoritate doar prin vocea lui, nu e nevoie să țipe la tine ca să te facă să înghiți în sec de teamă și ca să te apuci de treabă.
Mult respect și admirație către regizor pentru că s-a „ajutat” de context și a adus actori surzi, onorându-i într-un mod cât se poate de frumos.
NOTĂ
Pe plan tehnic nu am ce să reproșez, sunetul este excepțional, avem și o coloană sonoră prezentă acolo când trebuie și o imagine bine realizată, unde am apreciat că am văzut un București mare, grandios, demn de titlul de capitală europeană, ceva opus față de dramele artistice autohtone, unde culorile sunt mai mereu spălăcite.
Dragoste fără cuvinte e departe de a fi perfect, are multe lacune, dar în același timp e un film atipic și foarte dulce datorită poveștii, numa’ bună ca să-ți înmoaie sufletul.
Până la urmă, nu toate filmele trebuie să fie filosofice și intelectuale.
De precizat că toate încasările peliculei vor fi donate Asociației Naționale a Surzilor din România.
Mi s-a părut un an bun în materie de filme românești comerciale, în sensul că am văzut și acel ALTCEVA în materie de povești, iar pe lângă acesta aș mai enumera Cine nu e gata sau Hoții de subiecte.
