Iată că în sfârșit vin cu un film românesc din perioada regimului de tristă amintire.
În premieră și-n exclusivitate – Operațiunea Monstrul.
SINOPSIS
Trei prieteni din București – Directorul Dumitru (Toma Caragiu), directorul adjunct Eugen (Octavian Cotescu) și un scriitor (Ovidiu Schumacher) – pleacă într-o excursie în Delta Dunării, sub pretextul unei „operațiuni de pescuit”.
Li se alătură un coleg mai tânăr, Mateiaș (Marin Moraru), naiv și lipsit de experiență, care devine rapid ținta ironiilor și a farselor celor trei.
Aventura lor, aparent banală, se transformă într-o suită de situații comice și pline de tensiuni mărunte, dezvăluind rivalități, slăbiciuni și ambiții ascunse.
EXECUȚIE
Deja simt cum săbiile și furcile sunt ascuțite pentru ce o să analizez în acest comentariu.
ATENȚIE! A NU SE ÎNȚELEGE CĂ FILMUL ESTE PROST SAU NU MI-A PLĂCUT. EXCLUS!
O luăm ușor.
Din punct de vedere al comediei propriu-zise, filmul nu m-a impresionat cu nicio culoare, poate unde nici nu am putut rezona cu acel stil comic al acelei perioade.
Pescarii care se încurcă în propriile unelte, scenele cu bălăcăreala pe baltă sau marea luptă cu monstrul râvnit sunt niște scene comice, într-adevăr, dar în același timp nu pot să spun că m-au făcut să mă sufoc de râs.
Ce-i drept, trebuie să admit că nu sunt deloc mare fan al pescuitului, poate și acesta a fost un factor.
Chiar și pe planul actoricesc am anumite lucruri de obiectat.
Caragiu domină ecranul cu acel amestec de sarcasm, autoritate și ironie care îl făcea unic. Fiecare replică a lui sună ca o înțepătură bine țintită, iar privirea sa are o forță comică aparte.
Personajul său este liderul autoproclamat al grupului, dar tocmai orgoliul și aroganța lui îl fac ridicol.
Cotescu aduce un comic diferit: vanitatea mic-burgheză. Modul în care își etalează experiența, cum vrea mereu să pară cel mai priceput, cum se umflă în pene.
Însă marea mea problemă cu acest palier este legată de faptul că AM FOST EXASPERAT DE MODUL REPETITIV ÎN CARE ACTORII SE UITAU NON-STOP ÎN CAMERĂ, element ce aducea o lipsă totală de naturalețe și autenticitate.
Că a fost alegerea regizorală sau interpretarea actoricească, indiferent de variantă, adevărul e că a fost extrem de fals.
Însă, din acest punct al comentariului, începe și soarele să răsară.
Punctul forte al filmului este scenariul, scriitura care emană o satiră socială GENIALĂ care lovește din toate direcțiile regimul comunist.
Însă, fiind atât de bine scris, fosilele tâmpite de atunci nu și-au dat seama că filmul e o flegmă adusă lor, aceștia dând undă verde peliculei interpretând-o ca o comedie get-beget.
Cei trei „șefi” se comportă față de Mateiaș (Moraru) exact ca sistemul față de individ: îl tratează de sus, îl folosesc pe post de țap ispășitor și își etalează autoritatea prin farse și batjocuri.
Felul în care Mateiaș este pus la colț, ridiculizat și tratat ca un intrus e o satiră la adresa culturii obedienței din comunism: cei mici erau mereu la dispoziția celor mari, iar abuzurile erau mascate prin „glume”.
Peștele uriaș râvnit este un simbol al promisiunilor comuniste: o „pradă” mereu așteptată, mereu prezentată ca obiectiv suprem, dar care, atunci când apare, e prinsă de cel considerat „nedemn”. E de la sine înțeles cine e nedemnul de aici, dar nu o să dau spoilere.
De asemenea, personajele – Toți se dau ca fiind mari elite intelectuale, toți sunt sculă pe basculă, dar le lipsește simțul de camaraderie, ca să nu mai zic că mai toți purtau un IQ cu minus – Practic, o oglindă pentru cei care își ascundeau meschinăriile sub masca respectabilității.
NOTĂ
Mă repet, partea comică nu m-a dat pe spate, nici execuția regizorală, dar scenariul este unul care merită pus într-o ramă de platină, o scriitură care m-a uns pe suflet.
Apropo, pentru anul 1977, sunetul a fost brici, am auzit aproape perfect chiar și replicile care erau șoptite, lucru din ce în ce mai rar în cinematografia autohtonă din timpurile noastre.
E un film care, din multe puncte de vedere, a îmbătrânit urâțel, probabil l-aș fi simțit altfel dacă aș fi trăit în acele vremuri.
Sper să nu fiu hulit pentru faptul că nu am ridicat acest film la rang de capodoperă, dar așa cum m-am tot repetat, comedia filmului nu m-a omorât – Ține de subiectivism.
Dar totuși, îi acord filmului un 7 cinstit.
