Prea am văzut că filmul ăsta a fost dat de toți pereții la vremea lui.
Așa că haideți să vedem care-i treaba cu acest Deep Rising.
SINOPSIS
O echipă de mercenari și un căpitan de navă cu intenții mercantile ajung la bordul unui luxos vas de croazieră aflat în mijlocul oceanului.
Doar că, în loc de pradă, aceștia descoperă un mister tulburător: vasul este complet pustiu, însă urme ale unei prezențe terifiante persistă peste tot.
Pe măsură ce pătrund mai adânc în coridoarele întunecate și inundate ale navei, devine clar că ceva… neuman a fost acolo înaintea lor.
EXECUȚIE
Filmul este regizat de Stephen Sommers – același care avea să facă mai târziu celebrul The Mummy.
Fără adnotări sau ocolișuri inutile: filmul este extraordinar de tâmp și, teoretic, ar merita trimis direct la salubrizare.
Dar, paradoxal, Deep Rising este și un film extrem de distractiv, atâta vreme cât nu te prezinți cu așteptări de profunzime filosofică.
Scenariul este incredibil de previzibil. Îți dai seama aproape instant cine moare, cum moare, cine cu cine se combină.
Nici măcar în horror-urile de mâna a doua nu întâlnești o asemenea transparență.
La suprafață, avem o poveste clasică de tip survival horror, cu personaje izolate într-un spațiu închis, confruntate cu o forță necunoscută.
Dar în loc de o abordare științifică sau psihologică, Sommers livrează o aventură maritimă cu scene care aduc aminte flagrant de Aliens sau The Abyss – influențe ușor de detectat chiar și de la mii de mile distanță.
Merită totuși menționate câteva alegeri regizorale reușite în prima parte. Camera se mișcă inteligent, construind o atmosferă apăsătoare, ce sugerează subtil existența unui pericol invizibil, ceva ce pândește din adâncuri.
Acest tip de sugestie – unde pericolul nu e arătat, ci doar insinuat – amintește de modul în care Spielberg a tratat Jaws.
Sunetul joacă un rol esențial: scârțâituri metalice, ecouri, zgomote de apă și sunete neidentificabile ce par să se deplaseze sub podele sau pereți.
Tăcerile prelungite, urmate de izbucniri bruște, amplifică tensiunea, chiar dacă vizual nu se întâmplă (încă) nimic.
Cadrele sunt înguste, întunecate, cu unghiuri joase sau înclinate – o estetică ce amplifică senzația de claustrofobie și pierdere a controlului.
Din acel punct, filmul schimbă complet direcția. Creatura apare la vedere, iar ceea urmează e spectacol pur.
Victimele nu mor simplu: sunt absorbite, digerate, regurgitate. Uneori, supraviețuiesc suficient cât să urle.
Camera nu se ferește să surprindă toate aceste orori: membre sfârtecate, fețe schimonosite, trupuri pe jumătate dizolvate – totul regizat cu o fascinație macabră, aproape voyeuristă.
Efectele speciale sunt, evident, șubrede și vizibil îmbătrânite, dar e greu să critici dur un film din 1998, realizat cu buget limitat.
De altfel, chiar și în aceste condiții, filmul livrează câteva scene memorabile – inclusiv o explozie de final care merită toată atenția.
NOTĂ
Să nu aveți pretenții de film cult sau capodoperă.
Deep Rising este un film prost, lipsit de logică narativă, dar absolut savuros în absurdul său. Uneori, exact de asta e nevoie.
De actorie nu are rost să vorbim. Nimeni nu joacă grozav, dar nici nu este nevoie. Toți sunt acolo cât să nu se înece cu propriile replici și să-și ducă personajele la mal.
Un film ridicol, dar teribil de distractiv – perfect pentru o seară relaxantă, cu popcorn și cola rece.
