Cujo este un film horror din 1983, mai exact o adaptare după opera omonimă scrisă de Stephen King.
SINOPSIS
Într-un orășel liniștit din Statele Unite, viața unei familii aparent obișnuite ia o turnură terifiantă după ce Cujo, un Saint Bernard blând și uriaș, este mușcat de un liliac turbat.
În scurt timp, câinele se transformă dintr-un animal prietenos într-o creatură violentă, pradă nebuniei provocate de rabie.
Povestea urmărește drama Donnei Trenton (Dee Wallace) și a fiului ei mic, Tad (Danny Pintauro), care rămân blocați în mașină, în mijlocul verii toride, în timp ce Cujo, acum un monstru necontrolabil, îi terorizează și le amenință viețile.
EXECUȚIE
Înainte de a discuta despre filmul efectiv, trebuie să aplaud ideea simplă de plecare – o poveste horror cu și despre un câine turbat.
Un horror în care nu se apelează la elemente ce țin de paranormal, stafii, demoni, duhuri rele sau cine știe ce alte entități din lumi străine.
Menționez faptul că am și citit cartea, așa că știu cu ce se mănâncă povestea și, mai ales, finalul.
În materie de carte, nu am avut o problemă cu ritmul și firele narative, dar pentru un film de 90 de minute, cred că povestea putea fi ceva mai simplificată.
Mai exact, în prima jumătate a filmului ne confruntăm cu problemele de familie.
Iar aici mă refer la problemele financiare, adulterul și neînțelegerile din cuplu – toate acestea afectând un copil nevinovat.
Și dacă tot am amintit de copil, chiar și acesta se confruntă cu unele probleme, temeri, traume specifice copilăriei.
Nu zic, sunt niște elemente importante și foarte sănătoase că sunt prezentate, care, în carte, au funcționat. Dar, în cazul de față, se putea sări peste multe detalii; până la urmă, atracția principală e câinele diabolic.
Iar acum pășim în partea secundă a filmului, unde tonul se înnegrește aspru, brutal și extrem de rapid.
O muncă extraordinară din partea echipei de make-up, care l-a mânjit pe câine de l-a făcut să arate ca o Satană întrupată într-un patruped.
Evident că la toate acestea adăugăm detaliul că rasa gazdă e una de Saint Bernard, unde știm cu toții ce forță poate emana un astfel de câine.
Grotescul și spaima sunt amplificate de o atmosferă bine redată de către locația principală a acestui segment – o mașină care nu mai are baterie și combustibil. Iar de acolo, totul devine o luptă pentru supraviețuire.
Cujo, de fapt, nu este doar o bestie fizică, ci o manifestare a anxietății colective: frica de pierdere, de violență, de neputință.
Ei sunt blocați sub soarele arzător, înconjurați de Cujo, iar astfel, timpul devine un dușman tăcut, iar spațiul se micșorează treptat — transformând mașina într-un mormânt metalic al disperării.
Din punct de vedere actoricesc, trebuie să spun că am fost plăcut surprins: mai toată lumea își livrează partiturile într-o manieră excelentă, deși, trebuie să recunosc, numele actorilor îmi sunt niște necunoscute totale.
Trebuie să spun că cel mai mare minus este finalul, mai ales nerespectarea acestuia față de materialul-sursă. Evident că nu o să dau spoilere, dar mi-ar fi plăcut ca scenaristul să aibă aceleași cojones pe care Stephen King le-a avut atunci când a scris această carte.
NOTĂ
Pentru un film micuț, Cujo este un film bunicel. Problema cea mare este că motorul pornește extrem de greu, undeva după minutul 50-60 al filmului – mai exact, atunci când câinele intră în acțiune.
Prima parte este o lălăială cruntă, care nu-și avea rostul în acest film. De exemplu, în carte, toată această narativă legată de problemele unei familii a fost extrem de bine scrisă, dar aici nu a funcționat.
Este un horror despre noi: despre fricile noastre cotidiene, despre vină, despre cât de fragilă este siguranța pe care ne-o construim.
De asemenea, este interesant cum celebra zicală „Câinele este cel mai bun prieten al omului” piere instant într-o fracțiune de secundă, doar din simpla, dar și nenorocita cauză a rabiei care se instalează în creierul bietului animal.
