După lungi și infernale amânări, în sfârșit ajung să discut despre acest film.
Hereditary– Un film regizat de Ari Aster
SINOPSIS
După moartea mamei sale, Annie Graham (Toni Collette), o artistă care creează miniaturi, începe să descopere legături tulburătoare între istoria familiei și evenimentele bizare care se petrec în prezent.
Atmosfera devine tot mai tensionată, iar relațiile din cadrul familiei — cu soțul Steve (Gabriel Byrne) și copiii Peter (Alex Wolff) și Charlie (Milly Shapiro) — se fragilizează sub povara doliului și a unor fenomene inexplicabile.
Pe măsură ce Annie investighează trecutul, își dă seama că mama ei a ascuns secrete întunecate.
EXECUȚIE
O spun din start: Hereditary este unul dintre cele mai bune filme horror pe care le-am văzut vreodată.
Diferența este mare, dar filmul se aseamănă în multe privințe cu Bring Her Back.
Așadar, în primul și cel mai important rând, filmul este o dramă umană cutremurătoare, o dramă la care nu ai cum să rămâi împietrit.
Filmul vorbește despre trauma pe care o trăiește orice persoană atunci când se confruntă cu trecerea în neființă a unui apropiat.
Este imposibil să nu rezonezi cu personajele, pentru că, până la urmă, crunta realitate a vieții ne face să trecem cu toții prin astfel de momente dureroase.
Moartea bunicii declanșează un lanț de evenimente în care fiecare membru al familiei Graham reacționează diferit: Annie prin obsesie și furie, Steve prin retragere și tăcere, Peter prin vinovăție, iar Charlie prin comportamente bizare.
Atmosfera apăsătoare arată cum durerea nu unește, ci destramă legăturile familiale.
În primă fază, Ari Aster oferă o radiografie a psihicului uman distrus de confruntarea cu astfel de tragedii.
Iar întrebările care se pun sunt: Are Annie probleme psihice? Șirul tragediilor a făcut-o să clacheze? Sau ne confruntăm cu un caz paranormal?
Meritul regizorului este că ne transpune magistral în mintea protagonistei, fiind în aceeași situație de confuzie ca și ea.
Ajungeam să mă întreb: „Băi, e real sau nu?”
La acest palier psihologic, filmul se aseamănă izbitor de mult cu The Babadook, în sensul că funcționează pe același mecanism.
Și da! NU EXISTĂ JUMPSCARE-URI CLASICE! Mă rog, există, dar nu cele ieftine și clișeice.
Totul este atât de bine și de natural construit, încât nu știi de unde poate să vină următoarea amenințare.
Iar toată această tensiune se datorează regiei magistrale orchestrate de Ari Aster – o regie bazată pe un montaj lent și pe o cameră care surprinde natural și eficient expresiile personajelor, anumite colțuri ale încăperilor sau unele umbre.
Și dacă tot suntem la acest palier: filmul oferă una dintre cele mai terifiante momente pe care le-am văzut în viața mea de cinefil.
Vorbesc despre un șir de scene care conduc către un punct de maximă intensitate, care, fără nicio exagerare, m-a sufocat de-a dreptul.
Imaginea are un ton granulos, saturat și întunecat, perfect pentru atmosfera claustrofobă și apăsătoare.
De asemenea, directorul de imagine Pawel Pogorzelski merită toate aplauzele pentru acest palier, pentru că a reușit să mă păcălească cu brio: atât de bine arăta imaginea, încât credeam că Hereditary a fost filmat pe peliculă și nu pe digital.
Eheee, dragii mei prieteni, e momentul să aducem în discuție marele punct forte al filmului – ACTORIA.
Toni Collette face probabil rolul vieții. Cu toată dragostea pentru acea Toni Collette din The Sixth Sense, aici pur și simplu cară pianul în propria cârcă.
Aceasta face o performanță de-a dreptul emoționantă, dar și extrem de brutală. Collette duce personajul de la fragilitate și anxietate la crize violente, monologuri sfâșietoare și momente de isterie extremă, fără să piardă vreodată autenticitatea.
Acele momente în care se confruntă cu o tragedie și mai mare decât pierderea mamei sale m-au răpus definitiv – îi poți simți durerea, cum sufletul îi sângerează; te trec toți fiorii când o auzi dorindu-și să fie în locul acelei persoane aflate acum în groapă.
Iar acea scenă de la masă… Un masterclass actoricesc.
Alex Wolff joacă rolul fiului adolescent cu o vulnerabilitate cutremurătoare. De la privirea pierdută până la crizele de panică, Wolff surprinde trauma unei adolescențe zdrobite de vinovăție.
Imediat după Toni, pe locul secund o avem pe Milly Shapiro în rolul fetiței Charlie.
Cu expresiile sale enigmatice și comportamentul atipic, Charlie devine încă din primele cadre o prezență neliniștitoare.
Shapiro transmite un amestec de inocență și stranietate, reușind să ne marcheze printr-un simplu tic, un gest care va deveni un simbol al spaimei de-a lungul întregii pelicule.
Însă a existat și un element care nu mi-a plăcut – FINALUL.
Oricum aș privi lucrurile, finalul este extrem de original și total imprevizibil – nici bătut nu l-aș fi ghicit.
Este un final sinistru, sumbru, în ton cu întregul film, dar lui Ari Aster i-a venit o inspirație copilărească și a decis să dea un final atomic, care să te facă să te scarpini în cap și să te întrebi: „Ok, ce păcat e cu asta?”.
Mi s-a părut că tot filmul a mers pe un drum drept, corect și într-o manieră perfectă, iar la final, Ari Aster a tras brusc de volan și m-a trântit direct pe o mare arătură.
Mă repet, nu a fost pe gustul meu.
NOTĂ
Ce să mai, este un film aproape de perfecțiunea supremă. Păcat de final, care m-a dezamăgit, dar în rest… Vai de viața mea, ce capodoperă de geniu!
Știu că reintrăm în discuția clasică despre Premiile Oscar, dar mi se pare de-a dreptul o prostie cum acest film nu a fost nominalizat măcar la 3 categorii. Ca să nu mai vorbim că Toni Collette merita să primească nu doar o nominalizare, ci o basculantă plină de Oscaruri.
Hereditary nu este doar un film horror, ci o tragedie familială filmată prin estetica groazei, o metaforă a traumelor, a vinovățiilor și a relațiilor toxice care se transmit din generație în generație.
Filmul arată cum doliul, secretele ascunse și resentimentele pot sfâșia o familie mai puternic decât orice demon invizibil.
