După lungi amânări prostești, am ajuns în sfârșit să discut despre Carrie.
O ecranizare după primul roman scris de Stephen King.
SINOPSIS
Carrie White (Sissy Spacek) este o adolescentă timidă, retrasă și marginalizată, care trăiește sub dominația unei mame fanatic religioase, Margaret White (Piper Laurie).
Crescută într-un mediu opresiv, Carrie este lipsită de prieteni și de încredere în sine, iar colegii de liceu o umilesc constant.
După un episod traumatizant în vestiar — în care este batjocorită de colege pentru că își are prima menstruație, fără să știe ce i se întâmplă — Carrie descoperă că are puteri telekinetice: poate mișca obiecte cu mintea atunci când se înfurie sau se sperie.
Simțindu-se vinovată pentru umilința provocată, Sue Snell (Amy Irving), una dintre colege, încearcă să repare răul rugându-l pe iubitul ei, Tommy Ross (William Katt), să o invite pe Carrie la balul de absolvire.
Inițial neîncrezătoare, Carrie acceptă invitația și, încurajată, începe să creadă că poate fi ca ceilalți.
EXECUȚIE
Accept faptul că sunt incult, recunosc că habar nu aveam că acest Carrie a fost regizat de celebrul Brian De Palma (regizorul lui Scarface).
Trebuie să menționez că sunt un cititor destul de fidel al Regelui; evident că nu mi-a scăpat din mâini acest debut literar.
Ce pot spune… încadrez acest Carrie în liga ecranizărilor care sunt mult mai bune decât cartea. Poate că exagerez, recunosc, dar nu-mi schimb părerea în veci despre acest Carrie.
Din punctul meu de vedere, acest film ar trebui pus obligatoriu în orice școală din lumea asta.
Așa cum v-ați dat seama, filmul vorbește despre bullying – o problemă atât de gravă și atât de răspândită.
Mă consider o persoană centristă, sensibilă, una care mereu caută o cale de împăcare, dar să-mi fie cu iertare: pentru scursurile ordinare din această poveste nu pot să eman empatie, ci doar dorință de chin și genocid uman.
Într-o lume atât de mizerabilă, găsește o fată precum Carrie.
Într-o lume atât de mizerabilă, găsește un băiat precum Tommy.
Și dacă tot am amintit-o pe Carrie – n-ai cum să nu fii empatic cu ea, n-ai cum să nu-ți vină să o strângi în brațe când vezi prin câte trece.
Pe lângă colegele sale infecte, aceasta se mai confruntă și cu câțiva profesori care o iau peste picior (cadre didactice, domne’, cele care croiesc drumul în viață al copilului).
Noroc că, printre astfel de ratați, găsim și o oază de speranță prin profesoara de sport.
Însă chinul continuă și după ore, atunci când Carrie ajunge acasă și dă nas în nas cu maică-sa – o fanatică religioasă, care la mic dejun, prânz și cină stă numai cu:
„Dumnezeeeeeuuu e cu nooooooi! / Dumnezeeeeeeu e cu toți!”
Rugăciunile ei nu eliberează, ci condamnă. Într-un fel, mama lui Carrie este oglinda societății: o lume care se teme de ceea ce nu poate controla. De aceea, momentul în care Carrie își revendică puterea este și momentul eliberării de sub dogmă.
Fiind dovada supremă că excesul dăunează, că fanatismul religios îți întunecă orice strop de rațiune și de compasiune față de aproape.
Așadar, filmul e un îndemn la ajutor pentru victimele acestor agresiuni – un apel să nu fim spectatori pasivi atunci când vedem persoane batjocorite.
Fără să dau spoilere, segmentul cu balul este preferatul meu. Și nu mă refer la partea de masacru, ci la ceea ce se întâmplă înainte de asta.
Aproape că m-a bufnit plânsul când priveam atâta inocență și fericire în ochii protagonistei.
Și apropo: vi s-a părut Carrie o fată urâtă?
Ehe, iar ce se întâmplă după partea de emoție și începe masacrul – pfuu, ORGASM TOTAL.
Nu o să vorbesc despre realizarea tehnică – până la urmă, e un film din anii ’70 – dar nu e despre spectacolul grotesc, ci despre drama umană.
Actoria este monumentală. Evident, vârful de lance este reprezentat de Sissy Spacek, care a fost nominalizată la Premiile Oscar.
Privirea ei, amestec de inocență și nebunie, transformă personajul într-o figură mitică — un înger decăzut, victimă și călău deopotrivă.
Carrie devine simbolul tuturor celor care au fost respinși, ridiculizați sau condamnați pentru cine sunt. Puterea ei telekinetică nu este un dar supranatural, ci o metaforă a furiei acumulate, a energiei pe care o societate o creează atunci când marginalizează.
NOTĂ
Nu este la nivelul suprem al filmelor The Green Mile sau The Life of Chuck, dar în materie de adaptări după Stephen King, acest Carrie are un parfum total diferit.
De asemenea, se numără printre puținele cazuri în care mi-a plăcut schimbarea finalului. În carte, finalul este mai social, documentaristic și științific; în film, este metaforic și simbolic.
Carrie White nu este un monstru, ci rezultatul unei lumi care refuză empatia. Iar atunci când rușinea și izolarea se transformă în foc, niciun zeu nu mai poate salva ceea ce omenirea a distrus prin cruzime.
Prin asta, vreau să subliniez faptul că Stephen King a fost și este mai mult decât un scriitor al horror-ului — atunci când pune mâna pe dramă, lovește cititorul din toate încheieturile.
