După inundația din Avatar: The Way of Water, trebuia să vină și focul.
Hai să vedem ce i-a mai sclipit mintea lui James Cameron.
SINOPSIS
Jake Sully (Sam Worthington) și Neytiri (Zoe Saldaña) se confruntă nu doar cu presiunea reînnoită a oamenilor, ci și cu apariția unei comunități Na’vi radical diferite de cele întâlnite până acum: Clanul Cenușii, un popor modelat de foc, pierdere și furie.
Acești Na’vi, conduși de Varang (Oona Chaplin), trăiesc într-un teritoriu ostil, marcat de erupții și peisaje vulcanice, iar viziunea lor asupra lui Eywa este una dură și lipsită de compasiune.
În paralel, copiii lui Jake și Neytiri – Kiri (Sigourney Weaver), Lo’ak (Britain Dalton) și Tuk (Trinity Bliss) – sunt forțați să se maturizeze rapid, confruntându-se cu alegeri care le vor defini identitatea și loialitatea.
Colonelul Quaritch (Stephen Lang), revenit într-o formă Na’vi, își continuă obsesia pentru distrugerea lui Jake, dar relația sa cu Spider (Jack Champion) capătă nuanțe neașteptate, oscilând între manipulare și o formă distorsionată de atașament.
EXECUȚIE
Nu pot să mă consider un fan al acestei francize, dar nici vreun hater gratuit de serviciu. Toate până acum mi s-au părut niște blockbustere cinstite și corecte.
Până la urmă, nu mergi la James Cameron pentru vreo poveste complexă, profundă și plină de simbolism, nu e treaba lui asta, sunt destui regizori care se pricep la filosofie și maturitate în poveste, că majoritatea smiorcăiților nu vizionează acele filme, este altă discuție.
Acum să revenim la filmul de față.
Cred că nu mai e nevoie de niciun comentariu legat de palierul tehnic – Avatar: Fire and Ash reprezintă apogeul tehnologic din această industrie, pur și simplu, produsul care dă ora exactă în materie de spectacol tehnic.
Chit că te poți plânge sau nu de duratele mamut ale acestor pelicule, parcă la final, încă ai mai rămâne pe tărâmurile Pandorei.
În Fire and Ash, CGI-ul atinge un nivel de hiperrealism expresiv. Nu mai vorbim doar despre texturi convingătoare sau animații fluide, ci despre o lume digitală care respiră, reacționează și evoluează ca un organism viu.
Fauna și flora din Avatar: Fire and Ash sunt adevărați protagoniști vizuali, construiți astfel încât fiecare cadru să aibă forța unei revelații. Toate acestea formând niște tablouri care să te pună în genunchi, o lume cu adevărat duală – atât fragilă și sensibilă prin frumusețea ei, dar și extrem de ostilă.
Filmul continuă explorarea tehnologiei 3D combinată cu High Frame Rate (HFR), însă într-o formă mult mai rafinată. Spre deosebire de utilizările anterioare, aici HFR-ul este adaptat dinamic, fiind rezervat scenelor de acțiune intensă sau de explorare.
Povestea nu rupe norii filosofiei și poate și asta e ideea, să fie o poveste pe limbajul tuturor, pentru că, în esență, Avatar este un film de familie. Și da, sunt perfect de acord că scenariul este subțire.
Una dintre ideile de bază ale filmului este relația distructivă dintre om și natură. Oamenii nu vin pe Pandora ca să conviețuiască, ci ca să exploateze.
Ei sapă, ard, mută ecosisteme întregi fără să țină cont de consecințe. Natura nu mai este văzută ca un organism viu, ci ca o resursă. Filmul transmite acest mesaj simplu: atunci când omul rupe legătura cu mediul, nu distruge doar planeta, ci și echilibrul propriei existențe.
Pandora devine o oglindă a Pământului. Incendiile, cenușa, pământul ars și aerul sufocant trimit clar la realitatea lumii noastre: defrișări, poluare, schimbări climatice. Filmul nu moralizează agresiv, ci arată rezultatul final al lăcomiei — o lume rănită, care încă trăiește, dar cu greu.
În continuare, marea filosofie a scenariului se îndreaptă către forța divină numită Eywa. Spre deosebire de filmul precedent, ajungem să cunoaștem ceva mai mult despre această forță mistică, dar parcă în continuare destul de puțin.
Așa cum am spus și-n sinopsis, avem de-a face cu o nouă civilizație – Clanul Cenușii.
Clanul Cenușii are un rol esențial în mesajul ecologic al filmului. Ei nu sunt doar un alt grup Na’vi, ci simbolul naturii traumatizate.
Acest clan reprezintă viața care a supraviețuit distrugerii, dar care a fost schimbată iremediabil de ea. Trăind într-un mediu ars și ostil, membrii clanului au pierdut legătura blândă cu Eywa. Nu pentru că ar fi „răi”, ci pentru că au fost forțați să se adapteze unei lumi devastate.
Iar de aici, mut ușor macazul către zona de antagoniști.
De Colonelul Quaritch… Mi s-a luat, să-mi fie cu iertare, chit că James Cameron i-a oferit un arc narativ ceva mai deosebit de data asta, chiar nu mai rezist să-i tot văd obsesia pentru Jake. Și aici pot să fiu de acord că e un personaj negativ cam slab scris.
Însă, în același timp, trebuie să aplaud revitalizarea diabolică adusă de misterioasa și diabolica Varang – lidera Clanului Cenușii.
Ea întruchipează natura rănită care a învățat să supraviețuiască prin duritate, nu prin armonie.
În plan simbolic, Varang reprezintă consecința extremă a distrugerii, nu cauza ei. Ea nu a ales focul din cruzime, ci a fost formată de el.
Lumea în care trăiește — cenușă, lavă și pământ ars — a obligat-o să renunțe la blândețe, la ritual, la echilibru. Varang este ceea ce rămâne atunci când legătura cu Eywa nu mai poate fi trăită ca mângâiere, ci doar ca forță brută.
Din punct de vedere actoricesc, n-am ce zice, toată lumea își livrează partiturile în limita bunului simț. Însă, în continuare, mi se pare că Zoe Saldaña reprezintă vârful de lance. Aici e și meritul lui Cameron că se pricepe să creioneze personaje feminine cu adevărat ȘMECHERE!
Însă, dacă ar fi să enumăr două puncte unde se simte clar un pas în față, acelea ar fi: emoția și acțiunea.
Chiar au fost câteva momente destul de emoționante, fiind unu’ la care am și lăcrimat, fără să dau spoilere, mă refer la apariția unei actrițe pe care n-am mai văzut-o de multă vreme, chit că au fost și alte producții recente în care aceasta a apărut.
Dar parcă altfel se simte când o vezi pe cel mai mare ecran și, mai ales, sub bagheta lui James Cameron.
Plus, fără spoilere desigur, mai există și un alt moment extrem de tensionant unde îmi era extrem de greu să anticipez ce se va întâmpla.
Însă, în ceea ce privește acțiunea, în sfârșit primim un război în toată regula, iar actul III e un întreg spectacol cosmic de toată frumusețea.
Scenele de acțiune sunt ample, desfășurate pe spații uriașe: câmpuri vulcanice, cratere active, baze militare, râuri și ceruri întunecate de fum, oceane infinite.
Bătăliile implică simultan forțe aeriene, terestre și creaturi colosale ale Pandorei. Camera urmărește luptele din unghiuri largi, care pun în evidență dimensiunea conflictului, dar coboară apoi brutal la nivelul personajelor, pentru a arăta haosul, frica și pierderea.
Durata acestora este satisfăcătoare, proporțiile sunt epice, iar ritmul este bine calculat – pe scurt, un spectacol bombastic ca la carte.
NOTĂ
E o poveste subțire din punct de vedere scenaristic? Clar! E un film în care există momente unde durata mamut este complet nejustificată? De acord! E vreo actorie lipsită de adâncime? Bineînțeles, da!
Dar surpriză, James Cameron nu se ocupă de profunzime și filosofie, nu s-a ocupat mai niciodată de asta. Sunt sute și alte sute de filme care livrează pe aceste paliere.
Așa cum tot îmi place să spun: blockbuster-ul comercial, de familie, unde intră perfect găleata plină de popcorn și litrul de cola. Filmul unde te bucuri de apogeul tehnologiei, de un spectacol vizual fără egal și de o acțiune (de data asta) chiar de proporții mari, care durează de la un cap la altu’.
De data asta, filmul mi s-a părut mult mai întunecat din punct de vedere tonal, ba chiar și ușor mai emoționant pe alocuri.
Povestea arată cum dorința de control, lăcomia și obsesia pentru putere pot transforma omul într-o forță oarbă, capabilă să ardă tot ce nu poate stăpâni. De fapt, omul este cel mai hain monstru existent, iar tocmai din lăcomia și ura acestuia se nasc ființe pe care noi le considerăm monștri.
În încheiere – cine s-a bucurat de filmele precedente, cel mai probabil se va bucura și de acesta, iar viceversa este cât se poate de valabilă și la fel de respectată. Însă aștept cu nerăbdare Ghosts of Hiroshima, iar acolo să văd câți dintre „plângăcioși” vor da buluc la un proiect nou, proaspăt, serios și original realizat de Cameron.
Până la urmă, de bine sau de rău, James Cameron își arată pe ecran marele vis al vieții sale, vis schițat încă din anii 70, însă din păcate, tehnica nu i-a permis să și-l expună în acele timpuri.
