A sosit momentul să mă deflorez și-n materie de Julia Ducournau, ocazia fiind noul său film – Alpha.
Din păcate, nu mi-a permis timpul să-l vizionez la Les Films de Cannes à Bucarest, așa că l-am văzut singur în sala de cinema.
SINOPSIS
Alpha este o adolescentă de 13 ani care locuiește cu mama ei, o doctoriță, după ce tatăl ei a dispărut.
Viața lor liniștită se zdruncină când Alpha se întoarce de la școală cu un tatuaj proaspăt pe braț, ceea ce declanșează în jurul ei suspiciuni de infectare cu un virus misterios – o boală care pietrifică corpurile celor atinși, transformându-i treptat în statui de marmură.
Mama ei (Golshifteh Farahani) și unchiul ei, Amin (Tahar Rahim), fost dependent de droguri și deja bântuit de boală, devin martorii unei cascade de teamă, stigmatizare și alienare socială.
EXECUȚIE
Ca o mică paranteză, imediat după ce-am văzut acest film, am sărit imediat pe Titane, ca să o cunosc mult mai bine pe cineastă.
Așadar, un film de la Julia Ducournau – o maestră a body horror-ului dus la extrem, însă aici nu prea a existat body horror. Singurul element care chiar m-a îngrozit a fost cel cu acele introduse în venă.
Chit că sunt ditamai namila de om, dar când vine vorba de ace și seringi, pur și simplu mi se face rău.
Ăsta a fost singurul element care a funcționat pentru mine, că-n rest nu m-a îngrozit absolut nimic. De fapt, mai tot filmul nu a funcționat pentru mine.
Ce mai tura-vura, pentru mine Alpha a reprezentat o mare pocnitoare pe toate palierele. (Asta nu înseamnă că părerea mea este una absolută și definitivă pentru toată lumea, bineînțeles.)
Premisa de la care pornește filmul este foarte interesantă, dar în același timp, să-mi fie cu iertare, dar nu mai este de nicio actualitate. Astfel de cazuri întâlnim doar în țările din lumea a treia și a patra.
În ziua de azi, extrem de rar mai întâlnim astfel de focare, totuși metodele de protecție s-au extins, iar medicina evoluează galopant, atât pe plan tehnologic, cât și pe plan medicamentos.
Ce vreau să subliniez este că – NU PREA SE MAI MOARE DIN ACEASTĂ CAUZĂ.
Revenind la film în sine, Alpha aduce un simbolism interesant – virusul care pietrifică treptat corpul și transformă oamenii în statui de marmură funcționează ca simbol al modului în care societatea reacționează la ceea ce nu poate controla sau înțelege.
În cazul protagonistei, Alpha, „infectarea” devine o condamnare socială instantanee, o etichetă care o reduce la o categorie, anulându-i umanitatea.
Așadar, filmul se duce și-n zona de dramă, iar aici vine momentul în care o să fac spume.
Să mă ierte Dumnezeu, dar n-am avut pic de milă de absolut niciun personaj.
În mod normal, ar trebui să-mi fie milă de o adolescentă care trece printr-o posibilă suferință.
Dar să-mi fie cu iertare, nu pot să am milă când văd că o mucoasă, care crede că a fost infestată cu un virus transmisibil, se duce și își ia limba-n gură cu gagicul ei, care-și scuipă colegii și care face tot felul de acte complet iresponsabile.
Că ai ei colegi erau niște nenorociți scârboși, total de acord, dar nu poți să răspunzi prin niște replici cu adevărat nenorocite.
Cât despre adulții din acest film… care mai de care mai scrântit.
Unchiul este un drogat ordinar, iar ca să citez foarte bine din film – „A fi drogat este o alegere, nu o boală!”, iar modul cum acesta își face apariția este de-a dreptul sinistru de stupid.
Aici, legat de unchiul ei, aceasta are o relație foarte interesantă, iar segmentul de execuție al filmului se desfășoară în stilul lui David Lynch – „vis în vis”, dar nu a funcționat deloc, fiind o parte extrem de incoerentă și haotică.
Cât despre mama ei… nici cu ea nu mi-e rușine, având la rândul ei niște reacții total stupide, de parcă ar fi vreo străină față de Alpha, nu fiica ei.
Legătura dintre Alpha și mama ei, dar și apariția unchiului, reflectă traume intergeneraționale. Familia devine colț de siguranță, dar și spațiu de tensiune.
Din punct de vedere regizoral, nu pot spune că am fost dat pe spate, nu prea i-am înțeles viziunea cineastei, plus că nici din punct de vedere tehnic nu am fost prea excitat.
Pe palierul actoriei… la fel, nimeni nu rupe gura târgului, toți își livrează partitura într-un mod corect, dar nimeni nu iese în evidență.
NOTĂ
Filmul spune că adevăratul virus nu este boala în sine, ci frica — frica care dezumanizează, care divide, care transformă oamenii în agresori.
Este o poveste despre stigmatizare și marginalizare – cum un copil de 13 ani devine brusc un pericol public doar pentru că este „marcat” diferit.
Într-adevăr, niște idei bune, dar pe mine nu m-au atins cu nimic, iar asta din cauza execuției care mi s-a părut extrem de amatoricească, fiind la ani-stelari lumină depărtare de Titane.
Și-n plus, Julia Ducournau a scris niște personaje la care mi-a fost imposibil să empatizez.
