Am fost și eu pe la BIFF să văd cum stă treaba, mă rog, ideea principală e că am fost atras de Heysel 85.
Un film regizat de Teodora Mihai, cea care a regizat și Jaful Secolului, unul dintre cele mai bune filme românești din ultimii ani.
SINOPSIS
Filmul reconstituie tragedia de pe stadionul Heysel din Bruxelles, petrecută înaintea finalei Cupei Campionilor Europeni dintre Liverpool și Juventus, pe 29 mai 1985. Evenimentul s-a soldat cu 39 de morți și peste 600 de răniți, majoritatea suporteri italieni.
Marie Dumont (Violet Braeckman), fiica primarului Bruxelles-ului, care lucrează ca atașat de presă și se trezește brusc în situația de a lua decizii sub presiune, în timp ce tatăl ei, primarul Marc Dumont (Josse De Pauw), este depășit de evenimente.
Luca Rossi (Matteo Simoni), un jurnalist italian aflat la fața locului, care își caută disperat familia în mulțime, în timp ce încearcă să-și facă meseria.
Pe măsură ce violența huliganilor escaladează, iar stadionul devine o capcană, Marie și Luca sunt forțați să aleagă între datoria profesională, loialitatea față de familie și responsabilitatea morală.
EXECUȚIE
Doamne sfinte! Cum de femeia asta e atât de puțin băgată în seamă în peisajul autohton? CUM?
În primul rând, din punct de vedere tehnico-regizoral, Heysel 85 este fabulos! Teodora Mihai mi-a dat mare țeapă încă de la primele cadre, deoarece în startul peliculei mă tot întrebam dacă privesc un film artistic sau un documentar. Ei bine, treaba e undeva la mijloc.
Ea îmbină filmări de arhivă reale cu scene dramatizate, turnate în stil documentar, pe peliculă de 16mm. Imaginea este extrem de granulată, iar culorile sunt cele specifice ecranelor din anii ’80.
Trecerea dintre real și ficțiune este atât de fluidă încât noi, spectatorii, abia de mai putem percepe granița dintre film și documentar de arhivă.
Iar tot ce ține de imagine a fost orchestrat de Marius Panduru, unul dintre cei mai buni directori de imagine pe care țara asta i-a produs. Alte exemple de filme unde acesta a mai tras imaginea: Restul e tăcere, Jaful Secolului, Aferim! sau De ce eu?
Și ce mai coincidență, tot un Panduru este și celălalt șmecher mafiot al imaginii, cel Tudor Panduru, cel care este strâns colaborator pentru Cristian Mungiu.
Heysel 85 explorează eșecul sistemic. Nu este vorba doar despre violența huliganilor, ci despre lanțul de decizii greșite, avertismente ignorate și responsabilități pasate de la unul la altul.
Primarul Dumont este mai preocupat de imaginea evenimentului și de divertismentul oficialilor italieni decât de siguranța spectatorilor. Poliția este insuficientă și nepregătită. Iar când dezastrul se produce, toată lumea încearcă să arunce vina pe altcineva.
Filmul arată asta cu o cruzime care te lasă fără aer.
După ce dezastrul se produce, după ce trupurile sunt scoase din stadion, după ce familiile încep să sosească la morgă, sistemul intră în modul de protecție. Nu pentru a proteja victimele, ci pentru a se proteja pe sine.
Primarul Bruxelles-ului nu demisionează. Poliția nu își asumă vina. Oficialii UEFA nu sunt trași la răspundere sau Federația belgiană care nu plătește pentru neglijența sa.
Guvernul britanic aruncă vina pe huligani, cel italian aruncă vina pe belgieni. Iar huliganii, cei care au declanșat violența, sunt arestați, judecați, condamnați.
Dar cei care au creat condițiile pentru tragedie rămân liberi. Și știți cu ce putem face conexiune?
În România, la 30 octombrie 2015, Clubul Colectiv a luat foc în timpul unui concert. 64 de oameni au murit. Sute au fost răniți. Și, la fel ca la Heysel, sistemul a refuzat să-și asume responsabilitatea.
Autorizațiile fuseseră date ilegal. Inspecțiile fuseseră falsificate. Primarul sectorului 4 știa că clubul nu avea autorizație de securitate la incendiu, dar a ales să ignore.
Iar după tragedie, primarul a demisionat. Dar nu pentru că ar fi recunoscut vina, ci pentru că presiunea publică l-a forțat. Iar mai apoi, a fost reales.
Pe departamentul actoricesc – Violet Braeckman și Matteo Simoni aduc emoție pură, reușind să transmită frica, confuzia și determinarea a doi oameni obișnuiți prinși într-un coșmar.
Josse De Pauw, în rolul primarului, este „minunat de infect” – un om care preferă să ignore realitatea și să arunce vina pe alții.
NOTĂ
Una dintre marile surprize ale acestui an. WOW! CE FILM ȘI CE POVESTE!
Este un film despre eșecul unui sistem întreg – despre autorități care închid ochii, despre birocrați care își pasează vina de la unul la altul, despre o lume în care cei puternici nu plătesc niciodată, iar cei slabi plătesc întotdeauna.
Iar când nu mai există niciun vinovat, vina este aruncată pe morți. Pe cei care nu se mai pot apăra și pe cei care nu mai pot cere socoteală.
