Știți piesa Atât de singur de la Talisman? Eh, fix așa m-am simțit în sală.
Gentle Monster, un film regizat de Marie Kreutzer.
SINOPSIS
Lucy Weiss (Léa Seydoux) este o pianistă de concert care se mută împreună cu familia într-o casă de țară din Bavaria, sperând să-l ajute pe soțul ei, Philip (Laurence Rupp), să-și revină după un episod sever de burnout.
Înainte ca cei doi să apuce să-și amenajeze noul cămin, liniștea le este spulberată de o vizită a poliției într-o dimineață devreme.
Philip este arestat pentru distribuirea online de materiale de abuz asupra copiilor, evident, sub un alias digital.
Șocată și izolată, Lucy trebuie să facă față singură situației, prinsă între dragostea pentru bărbatul pe care credea că îl cunoaște și spaima că acesta ar putea fi vinovat de o faptă de neconceput.
EXECUȚIE
Așa cum reiese din premisă, filmul abordează un subiect extrem de scârbos, unul care va genera niște goluri în stomac, aproape că mi se făcuse rău la ce se întâmpla pe ecran.
Am tot citit și dezbătut despre cum filmul vorbește despre incertitudinea anchetei – Mi se pare cu dus și cu întors, asta deoarece depinde foarte mult de perspectiva în care privim.
Dacă o facem din cea a lui Philip, e lesne de înțeles că acesta este cel vinovat. Cel puțin, asta e opinia mea și mi-o mențin până la final, adică reacțiile lui arată a om vinovat și care-și asumă faptele infecte.
Însă incertitudinea vine din perspectiva lui Lucy, care nu știe sigur dacă soțul ei a săvârșit aceste fapte din postura unui monstru bolnav psihic sau din postura unui om care o făcea ca să aducă un ban în casă, chit că era cel mai infect ban cu putință.
Ea nu are acces la mintea lui Philip, nu are acces la intențiile lui, nu are acces la adevărul complet. Tot ce are sunt indicii, fragmente, momente care ar putea însemna orice.
Iar ceea ce devine cel mai frustrant este „ intimitatea ” anchetei, faptul că aceasta, deși e vorba de soțul ei, nu poate să aibă acces la toate detaliile, iar tot acest sistem ultra-birocratic ultra toxic devine cel care îmbolnăvește cei mai mulți oameni.
Băi, cum este posibil să nu știi dacă partenerul tău de viață este un monstru sau nu? Să nu știi dacă ai locuit cu un gunoi infect? Să nu știi dacă al tău copil a fost atins de o bestie?
Lucy este forțată să trăiască într-un vid de informații, într-o incertitudine care o macină în fiecare zi. Iar cei care ar trebui să o ajute – avocații, poliția, sistemul o tratează ca pe un număr de dosar, nu ca pe o ființă umană care își vede viața destrămată.
De asemenea, filmul mai vorbește despre iubirea care se străduiește să dispară din sufletul cuiva atunci când partenerul pare-se că ar deveni un monstru.
Și totuși, nu există un buton precum cel de delete de pe tastatură în care am putea șterge instant tot ce-am simțit față de această persoană până acum câteva momente până la aflarea veștii.
Nu există un comutator care să oprească tot ceea ce ai simțit ani de zile, doar pentru că ai aflat ceva ce schimbă totul.
Este doliul paradoxal al cuiva care jelește un om care încă trăiește. Philip nu a murit, dar omul pe care credea că îl cunoaște a murit.
Lucy nu are un răspuns. Nu știe dacă îl mai iubește pe Philip. Nu știe dacă îl va aștepta. Nu știe dacă va putea vreodată să privească în urmă fără să simtă că i s-a furat ceva esențial.
Din punct de vedere regizoral, nu am multe de comentat, totul este simplu, direct, onest. Mi-a plăcut viziunea regizoarei că nu încearcă să manipuleze situația, te lasă să judeci cu propriul tău creier tot ce se întâmplă.
Evident, fapta lui Philip e de neiertat, nu acolo se duce neutralitatea, mai ales că vedem cu subiect și predicat ce s-a întâmplat.
Neutralitatea se agață de starea lui Lucy – Îl iubește sau nu în continuare, mai ales că nu știe exact ce s-a întâmplat.
Pe plan actoricesc, evident, vârful de lance este reprezentat de Léa Seydoux – Nu o victimizează, nu o idealizează, ci o arată așa cum este: o femeie prinsă între dragostea pentru un om și oroarea față de ceea ce ar putea fi el.
Léa Seydoux este absolut uluitoare. Joacă o femeie prinsă între dragoste și oroare, între speranță și disperare, între nevoia de a ști și frica de a afla.
Practic, vedem o femeie aflată într-un continuu conflict emoțional.
Ca părți slabe, aș avea doar de reclamat un fir narativ secund condus de polițista anchetei – Foarte lungit, unele secvențe mi s-au părut inutile.
NOTĂ
Gentle Monster te pune în fața unei întrebări pe care nimeni nu vrea să și-o pună: ce faci atunci când persoana pe care o iubești devine brusc un străin? Ce faci când tot ce ai crezut despre căsnicia ta se dovedește a fi o iluzie?
Iar răspunsul nu este unul universal valabil, fiecare are dreptul să vină cu propriul răspuns.
O poveste despre iubire, incertitudine și imposibilitatea de a cunoaște pe deplin pe cineva, chiar și pe cel de lângă tine.
