Trebuie să intru mai bine și în cinema-ul românesc din marea perioadă de tristă amintire.
Așa că Nunta de piatră este victima de astăzi. Un film coregizat de Dan Pița și Mircea Veroiu.
SINOPSIS
Nunta de piatră este un film alcătuit din două povești distincte, inspirate din scrierile lui Ion Agârbiceanu: Fefeleaga și La o nuntă. Ambele sunt plasate în lumea aspră a Țării Moților, la începutul secolului XX, într-o comunitate rurală în care sărăcia, munca grea și tradițiile apasă puternic asupra oamenilor.
Prima poveste, Fefeleaga, o are în centru pe Maria (Leopoldina Bălănuță), o femeie rămasă văduvă, care încearcă să supraviețuiască muncind din greu și transportând minereu cu calul său, Bator.
După ce viața îi ia aproape toate speranțele, femeia își pune ultima nădejde în fiica sa, Păunița (Ursula Nussbacher), pentru care încearcă să strângă suficienți bani încât să-i ofere un viitor mai bun.
În cea de-a doua poveste, La o nuntă, atmosfera se schimbă aparent radical. O nuntă adună comunitatea laolaltă, însă în spatele muzicii, al petrecerii și al ritualurilor se ascund tensiuni, prejudecăți și conflicte care scot la iveală regulile dure după care funcționează această lume.
EXECUȚIE
În primul rând, nu o să judec sau să critic aspectele ce țin de partea tehnică: problemele cu sunetul, ADR-ul deficitar și alte elemente din acest departament.
Aș fi nebun să judec un film și să mă leg de astfel de criterii la un film realizat în sărăcia anilor ’70 din România.
În primul rând, din multe puncte de vedere, nu știu exact de ce, dar Nunta de piatră mi-a indus o senzație foarte asemănătoare cu cea pe care am avut-o privind The Seventh Seal al lui Ingmar Bergman.
Evident, cele două filme sunt foarte diferite ca poveste și ca univers, însă există ceva în atmosfera lor care mi se pare surprinzător de apropiat: senzația unei lumi apăsate de moarte, sărăcie, suferință și un soi de fatalism aproape implacabil.
Filmul este lent și contemplativ, băi, dar lent în draci. Și totuși, surpriză: deși vorbim despre un film artistic, foarte filosofic, dificil și cu o încărcătură apăsătoare, eu am stat efectiv numai la marginea scaunului.
Din contră, am rămas fascinat de întreaga compoziție a lumii. Am avut permanent senzația că fiecare cadru, fiecare decor și fiecare personaj fac parte dintr-un tablou mult mai mare.
Imaginea este pur și simplu superbă, filmul fiind plin de cadre uluitoare cu peisajele din Țara Moților. Munții, dealurile, drumurile și micile așezări rurale sunt surprinse într-o manieră aproape picturală, iar fiecare cadru este genial compus.
Mi-a plăcut enorm felul în care frumusețea acestor peisaje intră în contrast cu viața grea a personajelor. Natura este spectaculoasă, aproape paradisiacă pe alocuri, însă oamenii care trăiesc în mijlocul ei sunt măcinați de sărăcie, muncă și suferință.
Întregul film respiră o atmosferă funebră, ca și cum fiecare cadru ar fi filmat într-un cavou. Dialogul este aproape absent. În locul cuvintelor, auzim cântece populare care sună ca niște incantații, ca niște rugăciuni rostite de cei care au uitat cum să mai vorbească.
Cântecele sunt rostite ca niște bocete, ca niște jelanii ale unei lumi care știe că sfârșitul este aproape.
Din punct de vedere tematic, filmul este al naibii de dificil.
Viața și moartea ca două fețe ale aceleiași monede – cam asta ar fi nucleul central al operei de față.
O moarte care face parte din viață la fel de firesc ca și nașterea. Fefeleaga nu se teme de moarte; o acceptă, o așteaptă chiar, ca pe o eliberare dintr-o viață care a fost doar o trudă.
Dar moartea nu este doar un sfârșit; este și un început. Cimitirul în care Fefeleaga își duce mârțoaga este un loc al morții, dar este și un loc al continuității. Morții nu sunt uitați; sunt prezenți, sunt invocați, sunt parte din viața celor vii.
Un alt strat tematic al filmului este conflictul dintre individ și comunitate, dintre dorințele personale și tradițiile care le înăbușă.
În La o nuntă (adică al doilea mediu-metraj), mireasa și mirele sunt victimele unei tradiții care le dictează viețile. Nunta nu este o sărbătoare a iubirii, ci un contract social, o obligație care nu poate fi refuzată. Iar din păcate, astfel de maniere se întâmplă și în ziua de astăzi în unele colțuri ale țării, dar și ale lumii.
De fapt, de aici pleacă toată simbolistica atributului „de piatră”. Două povești despre niște nunți lipsite de viață, suflet, pline de negru și gri, unde iubirea este complet inexistentă.
Cu siguranță că sunt și alte aspecte care mi-au scăpat, dar la câtă încărcătură simbolistică este în acest film, este genul de peliculă care merită și alte revizionări de-a lungul vieții.
Actoria este magistrală. Leopoldina Bălănuță este marea comoară a filmului și, practic, cară totul în propria cârcă printr-o interpretare extrem de minimalistă.
Nu are nevoie de gesturi teatrale sau cine știe ce acțiuni exagerate pentru a transmite ce se petrece în sufletul personajului; totul stă în privire, în tăceri și în felul în care își poartă durerea.
De cealaltă parte, mi-a plăcut să-l revăd pe Mircea Deaconu, cred că este prima oară când îl văd într-un altfel de film în afară de cele unde a colaborat cu Nae Caranfil.
NOTĂ
WOW, ce capodoperă!
Este un film despre muncă și ispășire, despre viață și moarte, despre sacru și profan, dar, mai presus de toate, este un film despre ceea ce înseamnă să fii om într-o lume care nu îți datorează nimic.
Segmentul lui Dan Pița, La o nuntă, aduce un contrast necesar. Dacă Fefeleaga este un film al tăcerii și al suferinței tăcute, La o nuntă este un film al mișcării, al ironiei și al grotescului.
Iar la nivel de imagine, să-mi fie cu iertare, este rușinos că un film din anii ’70 arată în halul ăsta de bine și abundă în cadre fabuloase, iar în prezent încă mai sunt regizori care sunt excitați la maxim de mucegaiul de pe perete.
Nu-mi rămâne decât să mă înclin în fața acestui film și să-i acord o notă puternică de 9.
