Îl aveam de multă vreme pe listă.
Așa că a sosit momentul să mă iau la harță cu Eraserhead, scris și regizat de regele David Lynch.
SINOPSIS
Eraserhead urmărește povestea lui Henry Spencer (Jack Nance), un tânăr retras și timid care trăiește într-un oraș industrial apăsător, dominat de zgomot, întuneric și un sentiment constant de alienare.
Viața sa ia o turnură neașteptată după ce află că iubita sa, Mary X (Charlotte Stewart), a născut un copil, iar cei doi sunt nevoiți să înfrunte responsabilitățile unei familii pe care niciunul nu pare pregătit să o accepte.
Pe măsură ce izolarea și anxietatea lui Henry se adâncesc, granița dintre realitate și coșmar începe să se estompeze.
EXECUȚIE
Așa cum am tot fost obișnuiți, maestrul Lynch nu ratează nicio ocazie prin a-și etala forma lui de storytelling învăluită în suprarealism.
Însă de data aceasta, față de majoritatea filmelor pe care le-am vizionat până acum, aș zice că acesta se află în primele două pelicule lynchiene în care suprarealismul este livrat cu piciorul trântit și cu pedala de accelerație zguduită.
În Eraserhead, suprarealismul nu este un instrument, ci însuși limbajul în care filmul vorbește.
Nu există momente în care să te întorci la o realitate recognoscibilă și să spui: „Ah, gata, frate! Acum înțeleg”. Realitatea filmului este constantă, dar este o realitate care nu seamănă cu nimic din cotidian sau banal.
De la primul cadru, cu acel peisaj industrial dezolant, sunetele acelea de țevi care scârțâie și motoare care bâzâie, Lynch nu îți dă niciun moment de respiro. Nu există o introducere blândă în lumea lui. Ești aruncat direct în mijlocul ei, iar tu trebuie să te descurci cum poți.
Pentru toți cei care se plâng de modul în care Christopher Nolan își meșterește sunetul, ei bine, David Lynch face ca sunetul nolanian să fie unul ambiental și de relaxare.
Lynch a petrecut un an întreg lucrând la designul sonor al filmului, iar rezultatul este o experiență auditivă care este cel puțin la fel de halucinantă ca și imaginile.
Țevi care scârțâie, motoare care bâzâie, fluierături de fabrici, bubuituri, urlete – toate acestea formează o prezență activă, ba chiar un personaj în sine, care te ține într-o stare de disconfort constant și foarte frustrant.
Rar mi s-a întâmplat să-mi dau televizorul la minim din cauza sunetului care era mult prea puternic și deranjant, chiar dacă bara audio se afla la un nivel lejer.
Și dacă tot am vorbit despre imagini halucinante, pe lângă atmosfera hipnotică și turbată aranjată și dichisită prin intermediul regiei, a existat un element care o să mă bântuie întreaga viață: bebelușul.
Jur pe viața mea, alături de filmul Nekromantik, chestia asta din Eraserhead este unul dintre lucrurile din zona cinema-ului care mi-a provocat o greață atât de mare încât nu mai aveam foarte mult până să îmi vomit toate mațele.
Dacă aspectul bebelușului este suficient de tulburător, plânsul său este și mai rău.
Este un sunet care nu seamănă cu plânsul unui copil real. Este mai ascuțit, mai mecanic, mai insistent. Un sunet care nu se oprește niciodată, care te macină, care nu te lasă să dormi și care te frustrează la maxim.
Iar din această ființă pleacă întreaga tematică a filmului: parentingul, responsabilitatea de a fi părinte.
Ce înseamnă să fii părinte atunci când nu ești pregătit să fii?
Copilul de aici este o prezență care macină, care consumă, care nu oferă nimic în schimb. Henry încearcă să aibă grijă de el, încearcă să îl hrănească, să îl adoarmă, să îl liniștească, dar nimic nu funcționează.
Pentru că, în realitate, există părinți care nu își iubesc copiii nu pentru că ar fi răi, ci pentru că nu știu cum, pentru că nu sunt pregătiți, pentru că ei înșiși sunt încă prinși în propriile lor coșmaruri și neajunsuri.
Iar ceea ce face Lynch cu adevărat mișto este să nu condamne această situație, ci să ți-o prezinte așa cum este, ca pe o experiență „naturală”, pentru că în realitate nimeni nu s-a născut învățat.
Iar din punctul meu de vedere, cred că de aici pleacă întreaga simbolistică și înfățișare a copilului.
Tocmai că pentru al nostru Henry, apariția copilașului nu este văzută ca pe o binecuvântare sau un moment de luminare a vieții, ci ca pe un moment în care iadul s-a dezlănțuit pe pământ în frunte cu sosirea Satanei, iar apartamentul în care se află alături de copil este ca o celulă aflată în infern.
Nu aș zice că filmul are părți slabe, că nu are, doar că au fost extrem de multe momente în care mă uitam ca mâța-n calendar, deoarece pur și simplu nu puteam să percutez la ce se întâmplă pe ecran.
De exemplu, există un fir narativ ce ține de suprarealism în care apare o figură care începe să cânte. Iar acest exemplu este doar unul singur din lista de elemente suprarealiste care mi-au dat cu virgulă.
NOTĂ
Realist și obiectiv vorbind, filmul este foarte bun, însă mă repet, au fost multe momente în care chiar nu am putut înțelege ce privesc și care nu au fost neapărat pe gustul meu.
Se simte în întreaga structură a filmului că acest debut lynchian a reprezentat un veritabil punct de cotitură pentru cinema-ul de acest tip. Mai mult decât atât, aș spune că Eraserhead funcționează ca un adevărat prolog al întregii filmografii a lui David Lynch.
Am văzut aproximativ 90% din filmele sale, iar abia acum, odată cu vizionarea debutului, mi-am dat seama cât de mult se întorc toate la această operă.
Fiecare obsesie artistică, fiecare simbol, fiecare coșmar, fiecare personaj alienat și fiecare ruptură dintre realitate și imaginar își au rădăcinile aici. Ai impresia că toate filmele lui David Lynch s-au născut din Eraserhead, ca și cum acesta ar fi mama din care s-a născut întregul său univers cinematografic.
Din punctul meu de vedere, nu este cel mai bun film al lui, dar mi se pare cel mai important film din cariera sa.
Eraserhead este un film pe care merită să-l vezi după ce te-ai delectat cu Mulholland Drive, Lost Highway, Blue Velvet, The Straight Story sau The Elephant Man, tocmai pentru ca apoi să îți dai seama de rădăcinile întregului univers lynchian.
