Mult așteptatul și, mai nou, mult prea controversatul The Odyssey a sosit.
Hai să vedem cum stă treaba cu opera homerică adaptată de Christopher Nolan, care acum vorbește din perspectiva unui laureat al Premiilor Oscar.
SINOPSIS
The Odyssey urmărește povestea legendarului Odysseus (Matt Damon), regele din Ithaca, care, după încheierea războiului troian, pornește într-o călătorie lungă și primejdioasă spre casă.
Însă drumul care ar fi trebuit să dureze doar câteva zile se transformă într-o odisee de zece ani, presărată cu creaturi mitologice, zei capricioși și încercări care îi pun la încercare curajul, inteligența și voința.
În tot acest timp, în Ithaca, soția sa Penelope (Anne Hathaway) și fiul Telemachus (Tom Holland) încearcă să reziste presiunii numeroșilor pretendenți care îl cred pe Odysseus mort și urmăresc să pună mâna pe tronul regatului.
EXECUȚIE
Iar acum să ne întoarcem la film în sine.
Ceea ce face Nolan aici este să construiască un blockbuster care definește complet și suprem termenul de EPIC.
Fără să exagerez, la capitolul dimensiune și scară, filmul lui Nolan se apropie de The Lord of the Rings sau Lawrence of Arabia. Fiecare cadru arată monumental, uriaș și epic.
Fiecare cadru este construit pentru a te face să simți cât de mic este omul în fața mării, a munților, a zeilor, a destinului.
Nolan transformă peisajele în prezențe active care îi înghit pe eroi, le testează răbdarea și le amintesc constant că, oricât de mari ar fi ei, există întotdeauna ceva mai mare.
La fel cum David Lean folosea deșertul ca pe un ecran imens pe care se proiectau ambițiile și frângerile unui om în Lawrence of Arabia, Nolan folosește marea, insulele și cerurile ca pe niște oglinzi ale sufletului lui Ulise.
În loc să construiască lumi pe calculator, Nolan a ales să călătorească prin șase țări – Maroc, Grecia, Italia, Islanda, Scoția și Statele Unite și să filmeze acolo unde mitul însuși părea să fi avut loc.
Această decizie a transformat producția într-o adevărată expediție. Echipajul a construit corăbii din lemn masiv, au străbătut pe jos zeci de kilometri, iar actorii au învățat să vâslească săptămâni întregi, pentru ca fiecare mișcare să pară autentică.
Așadar, dacă ai făcut parte din casting-ul pentru acest film, este echivalent cu absolvirea stagiului militar în NATO.
Iar la toate acestea intervine și aspectul vizual. Hoyte van Hoytema, împreună cu Nolan, realizează un masterclass de imagine.
Pe pelicula 70 mm a camerelor IMAX, fiecare detaliu al acestor peisaje prinde viață. Nisipul din deșert, valurile care se sparg de stânci, lumina care pătrunde prin nori – toate sunt acolo, în toată splendoarea lor brută.
Este un film lipsit de culori, iar în cazul de față acesta este un mare atuu, totul fiind filmat extrem de natural. Noaptea este luminată doar de torțe sau de flăcările care mistuie Troia, iar lumina zilei pătrunde prin deschizături înguste în peșteri întunecate și stranii.
Scena Ciclopului este dovada vie că, atunci când ai buget, viziune și o echipă pricepută, poți construi miracole fără să apelezi la computer.
În loc să creeze un monstru pe ecran verde, echipa lui Nolan a construit o marionetă mecanică uriașă de aproximativ 18 metri, amplasată într-o peșteră reală din Grecia.
Actorii nu au trebuit să își imagineze prezența monstrului, au interacționat fizic cu el, iar această prezență reală se simte în fiecare cadru.
Iar scena respectivă, din punctul meu de vedere, ar trebui să prezică faptul că Nolan trebuie să își aducă în portofoliu și un film horror.
Scenele cu monștrii, una în care sunt executate elemente de body-horror, sau segmentul din Infern sunt magistral construite și de 100 de ori mai terifiante decât multe filme ale genului din ultimii ani.
Din punct de vedere al viziunii, regizorul britanic aduce o nuanță oarecum minimalistă și realistă, făcând abstracție de elementele fantasy.
El nu îmbrățișează cu brațele deschise elementele supranaturale ale mitului, ci le temperează, le aduce la un nivel aproape tangibil.
Nu există zei care să coboare din ceruri în nori de lumină, nu există magie spectaculoasă care să strălucească. Există, în schimb, o lume în care miracolele sunt sau pot fi doar aparente.
Zeus și Poseidon nu apar niciodată în film ca personaje. Nu există scene în care să coboare din Olimp într-o fulgerare de lumină, nu există dialoguri între ei și muritori, nu există acea prezență fizică pe care am asocia-o cu mitologia greacă din filmele, cărțile sau jocurile video clasice.
În schimb, ei sunt simțiți în furtunile care îl împiedică pe Odiseu să ajungă acasă, în valurile care îi distrug corăbiile, în vânturile care îl poartă departe de țintă. Sunt o forță a naturii, nu personaje.
Pentru că, în loc să transforme mitul într-un spectacol al intervențiilor divine, el îl transformă într-o poveste despre om și limitele sale.
Odiseu nu se luptă cu zei personificați; se luptă cu furtuni, cu foamea, cu oboseala, cu propria sa mândrie. Iar această luptă este cu atât mai grea cu cât adversarul său este invizibil.
Pe plan actoricesc, lucrurile sunt destul de interesante, în sens bun.
Matt Damon face un rol de zile mari. Îl interpretează pe Ulise nu ca pe un războinic legendar, ci ca pe un om epuizat și vulnerabil, care poartă greutatea trecutului și a pierderilor.
Este un om care este capabil atât de măreție, cât și de răutate, adesea în același timp.
Dacă Ulise-ul lui Matt Damon este un om sfâșiat între îngeri și demoni, Penelopa Annei Hathaway este farul care îi arată calea de întoarcere.
Hathaway o joacă pe o femeie care a așteptat douăzeci de ani, care a respins sute de pretendenți, care a crescut un fiu singură și care a ținut un regat în echilibru.
Robert Pattinson, în rolul lui Antinous, este foarte bun. Joacă un antagonist de-a dreptul infect, care atunci când rânjește îți vine să-l strângi de gât și să-l lași fără suflare.
Tom Holland, în rolul lui Telemachus, reprezintă o mare surpriză.
Consider că face poate cel mai bun rol al său. Mi se pare că Nolan a făcut într-un film ceea ce nu a putut Marvel să facă cu al său Spiderman, adică în sfârșit să primească acea transformare de la un băiat timid la un bărbat adevărat.
Și da, există multă diversitate în distribuție. E adevărat. Dar acea diversitate afectează cu ceva esența poveștii? Afectează cu ceva călătoria atât fizică, cât și simbolică pe care o parcurge Ulise? În niciun caz.
Și nu în ultimul rând, MUZICA!
Ludwig Göransson este epocal! Este un adevărat zeu al compoziției muzicale! Iar ceea ce face aici depășește lumea noastră.
Pe lângă gongurile din bronz, Göransson a recuperat instrumente pierdute ale antichității.
A folosit lira, instrumentul ale cărui coarde, așa cum spunea Nolan, ar trebui să sune ca întinderea arcului lui Ulise.
A folosit aulosul, un instrument de suflat asemănător unui dublu clarinet, despre care Göransson spune că, timp de o mie de ani, a fost „instrumentul rockstar-ului” în Grecia antică.
Cât despre mixajul sonor, aici părerile sunt împărțite, aidoma lui Oppenheimer și Dunkirk. Mereu am fost un fan sinucigaș al sunetului brutal. Da, vreau să simt toată acea anxietate și apocalipsă din miezul furtunilor sau din epicentrul bătăliilor însângerate.
NOTĂ
Pot să înțeleg și sunt conștient de anumite minusuri, cum ar fi acea engleză modernă vorbită în film, care într-adevăr nu-și are locul. Dar dacă m-aș întoarce la filme precum Braveheart sau Gladiator, aș fi ipocrit.
The Odyssey este o demonstrație de forță. Este un blockbuster comercial și epic care arată de ce cinema-ul este sanctuarul suprem al filmelor.
O epopee despre supraviețuire, loialitate și puterea de a nu renunța niciodată la drumul către casă, o aventură mitologică în care fiecare obstacol îl apropie pe Ulise nu doar de familie, ci și de descoperirea propriei sale umanități.
CONTROVERSĂ
Începem din start cu acest element, pentru a rezolva încă din start acest cancan care a asuprit întreg internetul, mai exact apariția lui Elliot Page în rolul lui Sinon (SURPRIZĂ, NU E AHILE) și Lupita Nyong’o în rolul dublu Elena din Troia și Clytemnestra.
Ei bine, ceea ce face Nolan cu acești actori este să le ofere niște roluri de decor, iar minutele celor doi, dacă sunt adunate, ajung la 10 minute trase de păr, care nu afectează cu nimic esența poveștii. Atenție, vorbim despre un film de 3 ore.
Sunt de părere că este o diferență mare atunci când Disney livrează această diversitate într-un mod deloc inspirat, atunci când schimbă întreg sensul unei povești, doar pentru că acel personaj a fost schimbat, iar esența acelei povești este complet alterată. De exemplu, Snow White.
Altă este să adaugi acest element într-o notă care să nu afecteze partitura clasică a poveștii, mai ales atunci când realitatea istorică nu există.
Mi se pare pueril să aducem în discuții elemente legate de acuratețea istorică, din moment ce vorbim despre o poveste de tip fantasy, căci în alt gen nu poate intra. Doar vorbim despre o poveste în care apar sirene, ciclopi, krakeni, zei și semi-zei.
Ok, sunt perfect de acord să criticăm acest aspect, dar dacă o facem aici, hai să o facem și la Troy, Braveheart, Gladiator sau chiar și Iisus din Nazaret.
Lui Iisus Hristos, care cel puțin la nivel uman a existat, îi putem găsi înfățișări diferite, dar unor personaje fictive create de un orb, aparent, nu putem. Și atenție, nu este blasfemie sau vreo jignire adusă religiei, ci un pur adevăr.
Te deranjează dintr-o dată engleza modernă folosită aici, ceea ce poate fi un argument cât se poate de solid și corect. Ok, atunci spulberă-l și pe Orlando Bloom când graiul lui din Troy este unul pur irlandez.
Dă de pământ și cu The Last Samurai, unde acolo toate națiile vorbesc în cea mai contemporană engleză americană, iar nici japonezii nu folosesc un registru specific secolului al XIX-lea.
Spulberă și capodopera supremă Lawrence of Arabia, unde Faisal I al Irakului este interpretat de un alb, Alec Guinness, și care face un mare brownface.
La finalul zilei, vorbim despre niște filme al căror scop principal este entertainment-ul. Pentru acuratețe și realism, ei bine, Discovery și History Channel ne așteaptă cu drag.
