Furia este debutul în lungmetraj în industrie orchestrat de Radu Muntean.
Hai să vedem cum a fost deflorarea aței regizorale de către domnul Muntean.
SINOPSIS
Furia prezintă povestea lui Luca (Dragoș Bucur), un tânăr atras de adrenalină, viteză și de lumea periculoasă a curselor ilegale de mașini. Alături de prietenul său Felie (Andi Vasluianu), el ajunge să intre într-un joc riscant, controlat de oameni violenți și fără scrupule.
Totul pornește de la o datorie și de la o cursă care nu se termină așa cum fusese stabilit, iar această greșeală îi aruncă pe cei doi într-o situație-limită.
Pe măsură ce presiunea crește, Luca trebuie să găsească rapid o soluție pentru a scăpa de amenințările venite din partea lui Gabonu (Adrian Tuli), un personaj temut din zona interlopă.
În același timp, relația cu Mona (Dorina Chiriac) arată partea mai vulnerabilă a personajului principal, prins între dorința de libertate, impulsurile de moment și consecințele propriilor alegeri.
EXECUȚIE
Nu prea am găsit date despre bugetul filmului, dar sunt foarte curios de care au fost costurile. Zic asta deoarece mi s-a părut o producție la o oarecare scară măricică pentru un film românesc din acea perioadă.
Deși este un film despre imaginea post-decembristă, totuși mi-a plăcut că totul a fost învelit într-o manieră atipică față de tot ce a însemnat Noul Val Românesc.
Furia vorbește despre capcana banilor ușori și despre cum un vis aparent inocent se transformă într-un coșmar din care nu mai ai ieșire.
Mai exact, filmul este o radiografie a generației pierdute de la începutul anilor 2000 din România, a tinerilor atrași de strălucirea falsă a lumii interlope, a mașinilor tunate, a manelelor și a banilor făcuți peste noapte, dar care ajung să plătească scump naivitatea.
Vai, cum domne, să ai ceva cu manelele? Ești rasist, domne! Huoo, l-ai fluierat și tu pe Babasha la Coldplay?
Cum să nu apreciezi un gen muzical care vorbește despre femei la produs, cocolăreală, mașini scumpe, despre „Hai, fă, să ți-o dau!”, cu locații unde se aruncă sute de mii de euro pe jos. Dar na, dacă huidui așa ceva, ești rasist!
Evident, și-n alte genuri există astfel de metehne, dar hai să nu ne mai sensibilizăm atâta. De asemenea, de menționat că nici asupra manelelor nu vreau să fac o generalizare totală, în niciun caz.
Dar să fim serioși și onești, aici, în România, nu am văzut clanuri interlope care la petreceri să rupă boxele cu Lady Gaga, Adele, Michael Jackson, Holograf, Dan Spătaru sau Aurelian Andreescu.
Nu o să auziți la petrecerea dată de Nuțu Cămătaru: Mânca-ți-aș gura ta, fratelo, ia bagă un Tom Jones!
Este un film despre jungla României post-decembriste, unde statul este absent, regulile nu există, iar singura lege este a celui cu pumnul mai tare sau cu șmecheria mai fină. Scapă cine poate, iar cei care nu pot (sau cei care visează prea naiv) sunt devorați.
Însă din toată această mizerie, prietenia dintre Luca și Felie este acea oază de speranță.
Ei rămân împreună, vorbesc, se ceartă, se bălăcăresc, se iau la câteva palme, dar nu se părăsesc. Merg până la capăt împreună.
Și aici este ironia cruntă: în timp ce tot sistemul din jur este putred, corupt, lipsit de orice scrupul, cei doi prieteni reușesc să păstreze ceva necontaminat. Astfel, loialitatea lor devine un fel de simbol al rezistenței.
Iar toate fazele dintre ei generează niște replici generoase de râs.
Din punct de vedere actoricesc, nu am ce să reproșez. Veșnicul cuplu Dragoș Bucur și Andi Vasluianu se află la datorie și formează un întreg, chimia dintre ei fiind savuroasă.
Dorina Chiriac în rolul Monăi este genială. Dacă prietenia dintre Luca și Felie este oaza de speranță, Mona este puntea spre normalitate. Sau, mai exact, ceea ce ei riscă să piardă definitiv.
Ea are un loc de muncă obișnuit, visează la o viață simplă, poate la o casă, poate la liniște. Este imaginea celor care n-au luat-o pe căi greșite pentru a ajunge la bogăție.
Mă întorc la manele. Filmul acesta este un exemplu perfect pentru filmele comerciale de cum să integreze non-actori în distribuții. În cazul de față, apare Adrian Minune, care este integrat perfect.
Regizoral, filmul este bine executat, are ritm alert și este de un gri exploziv. Adică, deși este realizat prin acel minimalism care avea să definească Noul Val, totuși are și multă dinamică și culoare.
Când spun „gri exploziv”, mă refer la faptul că filmul poartă amprenta acelui realism auster care avea să devină marca Noului Val Românesc, adică cameră statică, planuri lungi, lipsă de muzică subiectivă, acțiune ancorată în cotidian.
Dar, spre deosebire de filmele care aveau să vină mai târziu, Furia nu este lent. Nu este contemplativ. Nu te lasă să te odihnești în tăceri filosofice.
Radu Muntean demonstrează că minimalismul nu este sinonim cu lentoarea. Poți să fii auster, dar să ai ritm. Poți să fii realist, dar să nu plictisești privitorul. Bravo, domne! Așa da!
Singura problemă a filmului de față o reprezintă sunetul execrabil, care se împletește cu ADR-ul la fel de dezastruos. Slavă sfintelor subtitrări, că altfel mai înțelegeam doar cântările lui Minune.
NOTĂ
Sincer, pentru un debut regizoral, Furia mi s-a părut un film reușit și foarte diferit din multe puncte de vedere față de tot ce urma să vină cu Noul Val.
Acuma, poate sunt defect la mansardă. Dar sunt de părere că mai mișto sunt primele filme realizate de Radu Muntean față de cele noi. Nu că ultimele sale proiecte ar fi niște dejecții, în niciun caz, dar rezonez mai mult cu proiectele sale de început.
Este un film despre cum banii ușori îți otrăvesc sufletul înainte să-ți golească buzunarul. Este despre cum visul devine coșmar când nu mai ai cum să oprești mașinăria.
Nu este perfect. Sunetul este deplorabil, iar bugetul mic se simte, dar este sincer, viu și este un produs sută la sută tradițional românesc din toate punctele de vedere.
