The Last Temptation of Christ — Având în vedere în ce perioadă ne aflăm, trebuia să vin cu un film special.
Fără alte comentarii, The Last Temptation of Christ, orchestrat de cei care au adus și uriașul Taxi Driver, adică regia lui Martin Scorsese, iar scenariul executat de Paul Schrader.
SINOPSIS
The Last Temptation of Christ urmărește parcursul lui Iisus (Willem Dafoe), surprins nu doar în dimensiunea sa sacră, ci și în latura sa profund umană, marcată de frământări, teamă, îndoială și suferință interioară.
Filmul îl prezintă ca pe un om sfâșiat între chemarea divină pe care o simte tot mai apăsător și dorința unei existențe obișnuite, lipsite de povara sacrificiului.
Pe măsură ce înaintează spre asumarea destinului său, în jurul lui se conturează prezențe esențiale precum Maria Magdalena (Barbara Hershey), Iuda Iscarioteanul (Harvey Keitel), Pilat din Pont (David Bowie) și Fecioara Maria (Verna Bloom), fiecare influențând, într-un fel sau altul, drumul său spiritual și uman.
EXECUȚIE
Așa cum reiese și din sinopsis, discutăm despre o poveste care se îndepărtează oarecum de scriiturile biblice, aducând o cu totul altă valență, una mai apropiată de chintesența umană.
Scorsese refuză să-l trateze exclusiv ca pe o icoană intangibilă și îl aduce într-o zonă profund umană, vulnerabilă și contradictorie.
Cineastul legendar nu ni-l arată pe Iisus Mântuitorul — Făcătorul de minuni, ci un om care simte povara unei chemări divine, dar care, în același timp, este atras de tentațiile unei vieți obișnuite.
The Last Temptation of Christ nu încearcă să scandalizeze gratuit, ci să umanizeze radical o figură care, în mod tradițional, este plasată dincolo de orice slăbiciune.
Faptul că îl vedem pe Iisus confruntându-se cu păcatul, cu dorința, cu îndoiala nu îl diminuează, ci, paradoxal, îl apropie de condiția umană și face sacrificiul lui mult mai greu de dus, deci mult mai semnificativ.
Ideea că binele și păcatul coexistă în fiecare dintre noi devine, în acest context, chiar cheia de interpretare principală.
Adevărata valoare morală nu vine din absența tentației, ci din capacitatea de a o înfrunta și, în cele din urmă, de a o depăși.
Dacă Iisus ar fi fost prezentat ca o ființă complet imună la slăbiciuni, atunci alegerea lui nu ar mai avea aceeași greutate. Tocmai pentru că simte atracția unei vieți obișnuite — iubire, familie, liniște — refuzul acestor lucruri capătă o dimensiune profund umană și, implicit, mai puternică.
E adevărat, îmi dau seama că pentru mulți a fost ciudat să vezi o scenă cu un Iisus care face dragoste cu o femeie, unde efectiv are loc actul de procreere. Dar nu asta înseamnă viață?
Însă această apropiere nu este una vulgară, ci profund simbolică: iubirea devine aici echivalentul vieții însăși, al nașterii și al continuității.
Tocmai de aceea, tentația capătă o greutate uriașă, pentru că nu presupune alegerea între bine și rău, ci între două forme diferite de împlinire — una umană și una divină.
Că până la urmă, toate acele figuri biblice, majoritatea fiind chiar reale — ele cum s-au născut? Nu prin acest act de procreere?
Asta face parte din logica fundamentală a existenței umane: viața se transmite prin iubire, prin relație, prin continuitate.
În acest sens, ceea ce filmul sugerează nu este o abatere „șocantă”, ci o readucere a sacrului în zona umanului — acolo unde, de fapt, începe orice viață.
The Last Temptation of Christ pune un accent foarte mare pe alegere, pe lupta interioară și pe responsabilitatea personală.
În multe momente, pare că deciziile lui Iisus nu vin doar dintr-o autoritate divină exterioară, ci dintr-un proces interior dureros, în care el își asumă, pas cu pas, ceea ce trebuie să devină.
Iar eu asta am interpretat-o ca o metaforă a faptului că noi, oamenii, suntem propriii noștri dumnezei, fără a adăuga vreo notă blasfemică. Mă refer la acea formă de autonomie radicală a individului, în care sensul nu mai vine exclusiv din exterior, ci este construit prin alegere.
Și că tot am adus în discuție partea de interpretare, de aici vine și marea mea problemă cu filmul — e extrem de abstract și obscur în foarte multe momente. Bine… nu degeaba se află în Colecția Criterion.
Au fost o mulțime de scene în care m-am scărpinat în cap și eram pe modul: Scorsese, unchiule, mă doare capul, ce-ai vrut să zici cu scena asta?!?!? Ca să nu mai zic că e și foarte greoi în ritm și durată.
Willem Dafoe este, fără îndoială, elementul central. Interpretarea lui nu merge pe monumental sau pe solemnitate, ci pe fragilitate, ezitare și zbucium interior.
E un Iisus neliniștit, uneori chiar pierdut, iar Dafoe reușește să transmită foarte bine această luptă continuă dintre chemare și rezistență.
Ia spuneți — cine l-a recunoscut pe David Bowie? Eu recunosc că am aflat abia după ce s-a terminat filmul.
Și Harvey Keitel aduce o energie interesantă în rolul lui Iuda. Versiunea lui nu este cea clasică, de trădător pur, ci una mai nuanțată, mai umană, chiar contradictorie.
Foarte mult mi-a plăcut Barbara Hershey (Maria Magdalena). Personajul ei nu este doar o prezență simbolică, ci una care aduce în prim-plan tentația unei vieți pământești reale.
Nu am adăugat nimic de partea tehnică și regizorală, ar fi redundant să vorbesc despre aceste paliere la un film orchestrat de marele Martin Scorsese.
NOTĂ
În continuare, pentru mine, The Passion of the Christ rămâne magnum opus-ul în materie de filme cu temă religioasă. Așa cum am spus-o și în acea recenzie, mă declar o persoană agnostică. Nu cred într-un Dumnezeu BIBLIC.
Dar, dacă Dumnezeu este reprezentat de o forță spirituală universală, o balanță a binelui și a răului, șansă, noroc, ghinion, o forță a destinului care ne conectează, prin care ajungem mereu să spunem că nimic nu e întâmplător, karma, ș.a.m.d., ei bine, atunci pot spune cu tărie — da, cred în Dumnezeu!
La finalul zilei, acest film este o meditație intensă asupra credinței, alegerii și naturii contradictorii a omului. Filmul nu oferă răspunsuri clare, ci deschide perspective, nu impune o direcție, ci provoacă reflecția.
Este o operă care poate fi admirată, contestată, interpretată diferit, dar greu de ignorat.
Tendința spre abstract, uneori dusă prea departe, a creat o distanță față de mine. Dar în același timp, tot m-a provocat cerebral.
Îi acord un 7, care este cu mare bătaie spre 8. Azi poate fi 7, mâine poate fi cu un punct în plus. Dar per total, e un film bun spre foarte bun.
