Înainte de SF-uri epice precum Dune, marele Denis Villeneuve o ardea pe arthouse-uri puternic dezvoltate.
Fără alte comentarii, hai să discutăm despre Polytechnique.
SINOPSIS
Inspirat de masacrul real de la École Polytechnique din Montréal (1989), filmul urmărește desfășurarea tragică a unui atac armat comis de un tânăr misogin într-o instituție universitară de inginerie.
Povestea este spusă din perspective multiple: a agresorului, a studenților și a victimelor, fără a transforma niciuna într-un centru exclusiv al narațiunii.
Într-o dimineață aparent obișnuită, cursurile sunt întrerupte brutal de violență, iar spațiul academic se transformă într-un loc al terorii și al confuziei.
EXECUȚIE
Dacă ar fi să enunț tema principală a peliculei, pentru mine aceasta este MISOGINIA.
Până la segmentul criminal, încă de la început, filmul mi-a oferit o stare de nervi de nedescris.
Una dintre personajele feminine este extrem de pasionată de aeronautică; nu doar atât, ci are rezultate năucitor de bune în zona ingineriei, iar o bursă în acest domeniu ar trebui să fie o simplă formalitate.
Ei bine, când aceasta ajunge la interviu și aduce în discuție faptul că dorește să lucreze în acest domeniu, intervievatorul Politehnicii o respinge imediat, pe motiv că este femeie și că, cel mai probabil, va avea o familie pe viitor și că nu cumva să și-o neglijeze (SANKI).
Cât despre zona sumbră a acestei povești…
Criminalul nu urăște femeile ca persoane concrete, ci ca principiu. Ele devin simbolul unui eșec personal, al unei lumi în care el se simte exclus, umilit, lipsit de sens.
Misoginia funcționează aici ca transfer al vinei: incapacitatea individului de a-și gestiona propria neputință este convertită în ură sistematică față de un grup identificabil.
Faptul că țintele sunt studente la inginerie este crucial. Ele nu sunt alese la întâmplare, ci pentru ceea ce reprezintă: femei care ocupă un spațiu tradițional masculin, care performează într-un domeniu asociat istoric cu puterea, rațiunea și progresul.
Violența devine astfel un act de restabilire simbolică a unei ierarhii pe care agresorul o simte amenințată.
Din punct de vedere regizoral, cuvintele sunt de prisos — doar vorbim despre marele Denis Villeneuve. De la mișcările camerei, unghiuri, încadrări, până la alegerea dureroasă de a filma în alb-negru, totul este la superlativ.
Însă momentele de așteptare prelungite, dialogurile fragmentate și anumite pauze bine livrate conduc la o tensiune de ai putea să o tai cu o sabie laser Jedi. Iar totul culminează cu o scenă devastatoare care m-a încremenit complet; nu dau spoilere, dar este un masacru ordinar.
Actoria este excelentă; toată lumea își livrează partiturile într-un mod natural, verosimil și fără a cădea în extreme.
Karine Vanasse poartă greutatea emoțională a filmului fără a o transforma niciodată în spectacol. Interpretarea ei este construită pe blocaj, nu pe reacție.
Maxim Gaudette (agresorul) face o treabă magistrală cu rolul său: o interpretare mecanică, lipsită de emoție și extrem de rece (toate acestea într-un sens extrem de bun, bineînțeles).
Nu are nevoie de cine știe ce artificii actoricești melodramatice; privirea lui este de ajuns ca să înțelegi că singura lui dorință este vărsarea de sânge.
Iar pe plan emoțional… SE PLÂNGE MULT, ATÂT! Aici chiar nu am ce comentarii să adaug, vă las să trăiți această poveste.
NOTĂ
Filmul are o durată de o oră și puțin, iar asta mi-a plăcut maxim. Nu că aș fi vreun plângăcios al filmelor foarte lungi, doamne ferește, dar durata peliculei este IDEALĂ. Denis Villeneuve nu vine cu trageri de timp simandicoase și elitiste.
Denis Villeneuve tratează tragedia ca pe o rană deschisă, insistând asupra durerii până la limita suportabilului.
Polytechnique rămâne, în esență, un film despre demonii trecutului — nu ca amintire, ci ca prezență activă, care continuă să bântuie individul.
Denis Villeneuve tratează tragedia ca pe o rană deschisă, insistând asupra durerii până la limita suportabilului.
