Chocolate este un film de acțiune din 2008, servit și livrat numai din Tailanda.
De asemenea, după Unstoppable, acesta este un alt film care se află pe lista lui Tarantino de filme favorite din acest secol.
SINOPSIS
Zen (Yanin Vismitananda) este o adolescentă din Thailanda care suferă de autism, dar posedă o abilitate ieșită din comun: după ce urmărește filme cu arte marțiale și antrenamentele luptătorilor dintr-o școală locală, ea reușește să reproducă mișcările cu o precizie uimitoare.
Viața ei simplă, trăită alături de mama sa bolnavă, Zin (Ammara Siripong), este dată peste cap când află că aceasta a avut, în tinerețe, o relație cu un mafiot japonez.
Pentru a strânge banii necesari tratamentului mamei, Zen pornește împreună cu prietenul ei excentric, Moom (Hiroshi Abe), într-o misiune periculoasă: recuperarea datoriilor vechi de la foști membri ai mafiei.
EXECUȚIE
Ei bine, dragilor, este genul de recenzie la care nu sunt multe de comentat și de scris.
O spun încă din start: Chocolate este unul dintre cele mai bune filme de acțiune pe care le-am urmărit vreodată.
În primul rând, trebuie să vorbim despre adevăratul elefant din cameră – autismul. Mai exact, despre cât de bine și inteligent este folosit acest element de către scenariu.
Filmul nu aduce romantizări sau tsunami-uri lacrimogene autismului.
Zen nu este un „geniu magic”, nu vorbește în fraze motivaționale și nu este prezentată ca „specială” în sens hollywoodian. Ea este vulnerabilă, confuză social, ușor de rănit emoțional și complet nepregătită pentru lumea violentă în care ajunge.
Autismul este motorul narativ – personajul Zen este prezentat ca o fată aflată pe spectrul autist, cu dificultăți de comunicare și integrare socială, dar cu o capacitate extraordinară de observație și imitare.
Filmul folosește această trăsătură într-un mod funcțional: Zen nu devine o luptătoare pentru că „se antrenează ani de zile”, ci pentru că asimilează rapid mișcările pe care le vede, fie din lupte reale, fie din filmele de arte marțiale pe care le urmărește obsesiv.
Pe scurt, povestea ne arată că persoanele autiste nu sunt niște suflete condamnate într-un hău sau niște cazuri sociale fără ajutor, ci pur și simplu sunt niște oameni care gândesc într-un mod diferit, percep lumea într-un alt mod.
În al doilea rând, trebuie să laud jocul actoricesc din film, care se rezumă doar la actrița principală. Ferească Dumnezeu… FATA ASTA A JUCAT EPOCAL! Pur și simplu, chiar crezi că ai o persoană autistă în fața ochilor.
Actoria este aproape exclusiv fizică: privirea, postura, rigiditatea mișcărilor, lipsa reacțiilor emoționale convenționale.
Cât despre acțiune… Cuvintele sunt de prisos.
Coregrafiile sunt inventive tocmai pentru că nu par perfect controlate. Zen nu este un luptător elegant; este un luptător care reacționează, improvizează, cade, se ridică.
Scenele de luptă în spații înguste (scări, coridoare, depozite) sunt punctul suprem al filmului.
Aici se simte școala asiatică de acțiune: corpul este pus în pericol real, iar camera nu ascunde asta. Iar aici, chiar vă rog din suflet să vizionați și genericul de final, fiindcă acolo veți vedea secvențe din timpul filmărilor – Oamenii ăștia s-au accidentat pe bune.
Să vă mai zic de durata scenelor de luptă? Actul III în sine reprezintă aproape o jumătate de oră plină de bătaie.
Dacă ar fi să spun un minus al peliculei: lipsa KO-ul emoțional. Nu că n-ar fi emoționant pe alocuri, dar îi lipsește lovitura aia fatală care să-ți rupă definitiv glandele lacrimale.
NOTĂ
Așa cum îmi place să spun: Filmul ideal pentru a te răcori. Filmul perfect alături de o găleată de popcorn și o sticlă de cola, apă sau o doză de bere.
În final, Chocolate nu vrea să fie mai mult decât este – un film de arte marțiale extrem de bine executat, cu o protagonistă memorabilă și un unghi narativ diferit.
Lecția pe care o lasă este simplă, dar puternică: forța nu vine doar din mușchi sau tehnică, ci și din felul unic în care fiecare om percepe lumea.
Băi, n-am ce zice! Știe Tarantino să se distreze!
