Iată și propunerea Franței la Premiile Oscar, care, de asemenea, a fost și marele câștigător al Festivalului de la Cannes.
It Was Just an Accident, scris și regizat de Jafar Panahi.
SINOPSIS
Premisa este extrem de simplă și foarte scurtă.
În Iranul contemporan, un bărbat se lovește întâmplător de cineva pe care îl consideră responsabil pentru suferința sa din trecut. Însă întâlnirea cu un om de familie calm și care neagă ferm acuzația declanșează îndoieli profunde.
Pe măsură ce situația evoluează, filmul explorează complexitatea memoriei și a percepțiilor, tensionând granița dintre vinovăție și nevinovăție, dintre trecut și prezent.
EXECUȚIE
O să încep cu elementele care m-au supărat:
Pentru un film care poartă o durată de o oră și 40 de minute, primul act este o lălăială de nedescris. Acum, să nu credeți că îmi doream vreun ritm alert, cu un montaj de 3 secunde per cadru ca-n rebuturile americane — nici vorbă de așa ceva.
Problema mea nu este viteza ritmului, ci cât de eficient și justificat este. Am oftat de o grămadă de ori când vedeam că filmul se deplasa cu viteza melcului pe niște scene total neimportante.
Care este semnificația scenelor în care protagonistul stă și-mi freacă și verifică motorul, sau când se fâțâie pe scaunul mașinii, se mută și remută pe scaunul sau bancheta mașinii, plus alte scene lungite mult prea mult? Doar regizorul știe ce a vrut să spună.
Dar acest aspect este unul mărunt pe lângă altele care m-au lăsat oleacă fără răspuns concret.
Tocmai asta e ce nu mi-a plăcut: It Was Just an Accident mi s-a părut mult prea ambiguu în privința subiectului sau, mai degrabă, pe cine vrea să atace scenariul.
Filmul se concentrează ofensiv pe o singură persoană; aici, mi-aș fi dorit să văd un atac aspru asupra unui întreg sistem, să fie ceva colectiv.
Filmul delimitează o zonă morală gri: mecanicul și cei care îl ajută își pun întrebări esențiale — dacă omul prins este cu adevărat cel vinovat, dacă trauma lor justifică acțiunile radicale și dacă răzbunarea poate aduce vindecare.
Panahi nu oferă răspunsuri clare; dimpotrivă, întreține tensiunea dintre dorința de dreptate și frica de greșeală.
Este o reflecție despre felul în care durerea personală devine combustibil pentru gesturi extreme, iar linia dintre victimă și agresor începe să se topească.
Pe plan umoristic, filmul livrează un mecanism interesant, mai exact mergând pe placa „de râsul-plânsului”.
Jafar Panahi folosește umorul nu ca să diminueze gravitatea situațiilor, ci ca să scoată în evidență absurdul lumii în care personajele trăiesc.
Situațiile comice nu apar din glume clasice, ci din coliziunile dintre oameni în pragul disperării, dintre realitate și percepție, dintre ridicol și tragedie.
Deși râzi datorită absurdității situației, știi că în spatele acelui moment stă un bocet al durerii și al traumei.
Din punct de vedere regizoral, nu am ce să comentez — nimic special, nimic deosebit; într-adevăr, poate un segment generos din actul III, unde avem parte de o scenă lungă trasă dintr-o singură bucată. În rest, nimic care să mă dea pe spate.
Aceleași cuvinte și pe plan actoricesc: n-am găsit nicio interpretare care să mă miște; toți își livrează rolurile într-o manieră corectă și cinstită, atât.
NOTĂ
În cele din urmă, filmul nu oferă răspunsuri clare și nici nu împarte lumea în victime și vinovați. În schimb, ne lasă cu întrebări incomode:
Ce înseamnă justiția când adevărul este fragmentat? Cine are dreptul să pedepsească? Și cum te vindeci într-o societate care nu-și asumă trecutul?
Departe de a fi un film prost — nici vorbă — dar e un film decent spre bun, atât, departe de vreo grandoare demnă de Palme d’Or, aici, mai degrabă aș fi dat premiul către Sentimental Value.
Din păcate, pentru mine va fi un film ușor de uitat, așa că mai mult de un 7 n-am cum să-i dau.
