9 nominalizări la Premiile Oscar.
Datorită festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, am avut privilegiul să urmăresc Sentimental Value – câștigătorul Grand Prix la Cannes și propunerea Norvegiei pentru Oscar.
SINOPSIS
După moartea mamei lor, două surori: Nora Borg ( Renate Reinsve ) şi Agnes Borg ( Inga Ibsdotter Lilleaas ) – se reunesc cu tatăl lor, Gustav ( Stellan Skarsgård ), un regizor odinioară celebru, astăzi uitat, care părăsise familia când fetele erau mici.
Gustav le propune să joace într-un film autobiografic pe care intenţionează să îl realizeze – o poveste despre mama lor şi trauma ei, oferind lui Nora rolul principal.
Când ea refuză, el îl încredinţează unei tinere actriţe americane ( Elle Fanning ), ceea ce reaprinde conflictele vechi şi resentimentele dintre el şi fiicele sale.
EXECUȚIE
Sincer să fiu, am rămas oarecum dezamăgit, în sensul că mă așteptam să ies din sală plângând și să simt că am văzut unul dintre cele mai bune filme ale anului.
Din păcate, nu a fost niciuna, nici alta. Să nu se înțeleagă că nu mi-a plăcut sau că ar fi un film slab, din contră. Pur și simplu aveam alte așteptări.
La baza filmului stă revenirea tatălui, care nu este doar una fizică, ci și simbolică.
Întoarcerea lui nu este percepută ca pe o simplă vizită trecătoare, ci ca una care dorește să fie un pansament pentru durerile trecutului, dar care, în același timp, reprezintă și un izvor de inspirație pentru arta sa.
În această reîntâlnire, avem parte de un intermediar extrem de important: casa.
Căminul este un personaj în sine, iar asta reiese încă de la primele cadre, unde un montaj sublim evidențiază frumusețea acestei construcții – superbă și grandioasă în exterior, dar cu un interior dureros.
Nu e vorba doar de ce s-a întâmplat recent, ci de ce a fost transmis mai departe – rănile nevindecate, tăcerile, așteptările. Filmul sugerează că trecutul nu rămâne în trecut, ci persistă în prezent – știu că poate suna paradoxal, dar asta e realitatea.
O altă temă importantă este cea a artei, iar aici scenariul o descompune în multiple ramificații.
Gustav, tatăl, este un fost regizor celebru care își dorește să revină în atenția publicului, realizând un film inspirat chiar din propria viață.
Dorința lui devine însă o formă subtilă de manipulare: el încearcă să folosească arta pentru a controla și reinterpreta trecutul.
Fiica sa Nora, actriță de teatru, refuză să joace rolul gândit pentru ea, iar decizia ei declanșează un lanț de conflicte și reflecții despre autenticitate și identitate.
Cine are dreptul să spună povestea familiei? Ce înseamnă să „interpretezi” propria viață? Poate fi arta o formă de vindecare? Sau una de manipulare?
Pe lângă aceste aspecte emoționale, mi-a plăcut foarte mult modul în care au fost prezentate culisele domeniului: producția, negocierile de difuzare sau interacțiunea dintre autor și actor.
Actoria este excepțională. Stellan Skarsgård oferă o interpretare solidă, multifațetată, trecând prin multiple stări: te face să râzi în hohote, dar și să ai noduri în gât când vezi cum sufletul i se frânge, conștient de traumele trecutului și de faptul că a fost absent din viața copiilor săi.
Nora (Renate Reinsve) este catalizatorul emoțional al poveștii. Ea întruchipează lupta dintre dorința de independență și nevoia de apropiere, dintre artist și copilul care nu a fost niciodată pe deplin înțeles de părinte.
Și, apropo de ea, abia aștept să o văd în filmul lui Cristian Mungiu, Fjord.
O mare surpriză pentru mine a fost Elle Fanning, care este elementul perturbator al familiei și îi obligă pe ceilalți să se privească cu alți ochi.
Sper din tot sufletul să o văd în cât mai multe producții și în cât mai puține proiecte comerciale fără substanță, pentru că are talent la greu.
Ce nu mi-a plăcut?
În primul rând, montajul, cu tăieri extrem de bruște, care mă scoteau din poveste. Din ce am înțeles, aceasta este una dintre amprentele regizorale ale lui Joachim Trier.
Ce-i drept, nu pot să-l clasific ca un punct slab, dar au fost multe momente în care aceste decupaje abrupte mă desprindeau din starea filmului; de câteva ori am crezut că pelicula se terminase.
În al doilea rând, lipsa impactului emoțional pe care l-am așteptat.
Să fiu clar: nu am rămas impasibil, este aproape imposibil să nu fii mișcat de drama și traumele acestei familii, dar filmul nu a reușit să mă atingă la un nivel profund, așa cum mă așteptam. Am auzit, totuși, câteva bocete în sală, așa că experiența variază.
NOTĂ
Un film bun, apropiindu-se de foarte bun. Mi-aș fi dorit să-l pot considera genial, dar, din păcate, nu a reușit să-mi atingă acele corzi sensibile.
Este un film despre familie, dar și despre felul în care fiecare dintre noi își construiește propria versiune a trecutului.
Este o poveste despre greutatea iertării și despre felul în care iubirea se poate manifesta și prin eșec.
În cele din urmă, filmul ne amintește că nu tot ce este rupt trebuie reparat perfect – uneori este suficient să recunoști existența rupturii și să înveți să trăiești cu ea.
Recunosc: inițial i-am acordat un 7, dar după o analiză mai atentă, m-am decis să-i ofer un 8 solid, ca notă de încurajare și recunoaștere a calităților sale.
