Regizorul Danny Boyle și scenaristul Alex Garland revin la cârma acestui univers, consolidând trilogia cu 28 Years Later.
SINOPSIS
La aproape trei decenii după ce virusul furiei a devastat Marea Britanie, lumea a rămas fragmentată și marcată de frică.
Pe o insulă izolată, conectată cu continentul doar printr-o singură legătură, trăiește o mică familie: Jamie (Aaron Taylor-Johnson), soția sa, Isla (Jodie Comer), grav bolnavă, și fiul lor adolescent, Spike (Alfie Williams).
Când sănătatea mamei se deteriorează, Spike este nevoit să pornească într-o călătorie periculoasă pe continent, unde amenințarea nu vine doar din partea infectaților, ci și din partea unor noi creaturi mutante, mult mai inteligente și agresive decât cele cunoscute până atunci.
Misiunea principală a lui Spike este să-și ducă mama la enigmaticul Dr. Kelson (Ralph Fiennes), un personaj ciudat despre care se zvonește că ar ascunde multe secrete morbide, mai ales ritualurile macabre despre care se spune că le practică.
EXECUȚIE
Înainte de a vedea acest film, mi-am făcut temele vizionând prima parte (28 Days Later), pe care nu o văzusem până acum.
Ca o mică poveste amuzantă, prima oară am vizionat 28 Weeks Later, adică a doua parte, pentru simplul motiv că nu știam că există un adevărat univers cinematografic.
Revenind la filmul de azi, nu trebuie să vă faceți griji: poate fi urmărit și de sine stătător, informațiile și detaliile principale fiind explicate succint la începutul peliculei.
Chiar dacă Danny Boyle este câștigător de Oscar pentru Slumdog Millionaire (un film care nu mi-a plăcut deloc), aici mi se pare că și-a pus toată inima și tot sufletul.
Avem parte de un film cu adevărat profund, deși pare ciudat să folosești acest cuvânt pentru un film cu zombie. Odată cu trecerea timpului, nu mai avem un ritm alert, un haos continuu sau o cursă contra cronometru. Acum, lucrurile sunt ceva mai așezate.
Mai exact, povestea este despre transformările sociale, despre faptul că după apocalipsă oamenii au nevoie să-și (re)construiască sensuri, țeluri, reguli și obiective. Avem parte de tot felul de comunități, fiecare grup având propriile credințe.
Spre deosebire de călătoriile pline de explozii și adrenalină din primele filme, aici accentul cade pe o explorare spirituală: personajele nu mai fug doar de monștri sau pericole exterioare, ci se confruntă mai ales cu propriile frici, traume și căutări interioare.
Jamie și Isla nu fac doar un drum fizic printr-o lume devastată, ci traversează și etape ale maturizării, acceptării pierderii și reconstrucției sensului.
Din punct de vedere tehnic și regizoral, filmul mi s-a părut impecabil!
Imaginea granulată, cu texturi aproape brute, culorile șterse, amplifică senzația de dezolare și alienare, aducându-ne în mijlocul unei realități apocaliptice cu adevărat sinistre.
Montajul este intenționat haotic, cu tăieturi rapide, uneori dezorientante, care transmit perfect starea de confuzie, teamă și adrenalină a personajelor.
Deși pare surprinzător, o parte din scenele-cheie au fost filmate cu un iPhone 20, ceea ce a dus la o senzație de film documentar, aproape ca un reportaj real despre oameni care încearcă să supraviețuiască într-o lume unde iadul e dezlănțuit pe pământ.
Evident, toate acestea nu ar funcționa fără un rating R extrem de „îngroșat”. Să vă așteptați la capete și membre smulse, măruntaie pe ecran, iar lista grotescului poate continua.
Totuși, elementul surpriză al filmului a fost cel emoțional, iar aici, 28 Years Later știe cum să lovească, iar totul se rezumă la vreo 5 minute cu adevărat sfâșietoare din actul III.
Capitolul lacrimogen i se datorează magistralului Ralph Fiennes, care, deși are doar câteva minute pe ecran, acesta simbolizează acea lumină din negura răului, acea fărâmă de umanitate dintr-o lume decăzută și distrusă.
Vă spun doar atât: Memento Mori și Memento Amori.
Pe lângă interpretarea memorabilă a legendarului Ralph Fiennes, o avem pe Jodie Comer, care duce greul emoțional al filmului – un suflet de mamă rătăcită, care, deși e confuză și are momente de slăbiciune, dragostea pentru fiul ei o face să se ridice și să lupte.
NOTĂ
Un film cât se poate de uman. Chiar dacă unii ar prefera un spectacol bombastic, pentru mine această abordare a fost surprinzător de plăcută.
28 Years Later nu e doar un thriller apocaliptic, ci și o reflecție matură despre ce ne face, până la urmă, oameni: lupta pentru cei dragi, curajul de a spera când totul pare pierdut și, mai ales, nevoia de a găsi o nouă ordine în haos.
E o poveste care te atinge, pentru că vorbește, de fapt, despre ceea ce înseamnă să fii om – cu toate rănile, dar și cu toată speranța care încă mai arde înăuntru.
