A venit din nou momentul să mai discut despre un film românesc, iar de data aceasta meniul este cât se poate de generos și grandios.
După dealuri, regizat de Cristian Mungiu, se află în top 9 internațional în selecția Premiilor Oscar pentru Cel mai Bun Film Străin din anul 2013.
După celebrul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile trebuia să mai vin și cu un alt film din repertoriul lui Mungiu.
SINOPSIS
Într-un colț izolat al României rurale, două tinere care au crescut împreună într-un orfelinat se reîntâlnesc după ani de despărțire.
Alina (Cristina Flutur) revine din Germania, hotărâtă să o convingă pe Voichița (Cosmina Stratan) să plece cu ea și să-și continue legătura afectivă într-o lume mai liberă.
Însă Voichița, între timp, și-a găsit refugiul și sensul într-o mănăstire retrasă, sub oblăduirea unui preot sever, dar influent, cunoscut simplu ca Părintele (Valeriu Andriuță), și în preajma Maicii Starețe (Dana Tapalagă).
Întoarcerea Alinei tulbură echilibrul comunității austere și scoate la iveală tensiuni mocnite între rațiune și credință, între dragoste și renunțare, între libertatea individuală și obediența față de autoritate.
Dincolo de zidurile reci ale mănăstirii, drama se amplifică într-un climat apăsător și plin de ambiguități morale.
EXECUȚIE
Așadar, filmul lui Mungiu cu care a mai dat o lovitură la epicentrul artei cinematografice, adică la Festivalul de Film de la Cannes.
Iar la ceremonia din Hexagon, acesta a obținut 3 nominalizări, dintre care a și câștigat două: un premiu ( duo ) comun pentru Cea mai Bună Actriță și Cel mai Bun Scenariu.
Bineînțeles că filmul a fost nominalizat și la categoria supremă, Palme d’Or.
Vă întrebați ce a realizat la Premiile Gopo? Păi, mai nimic, că omul nu și-a înscris filmul la decernările autohtone — asta înseamnă să fii mafiot!
Acum, zic să purcedem și să comentăm despre film.
O să încep cu singura problemă a filmului, care, deși e una singură, aceasta se află la un nivel astral de prost — sunetul!
75% din timp am fost nevoit să ghicesc ce spun personajele, mai ales că aplicația Voyo nu oferă subtitrări la filmele românești.
Mai aveam puțin și făceam gaură în telecomandă, atât am butonat volumul, mai ales că în majoritatea timpului replicile sunt rostite fie pe niște voci guturale, fie în șoaptă, sau mai ales pe un grai moldovenesc, de parcă ar trebui să stai cu un dicționar regional lângă tine.
Chiar nu pot să înțeleg de unde survine această problemă — chiar atât de înapoiați să fim în materie de aparatură și tot ce ține de mixajul de sunet? Paradoxal, unele filme din perioada comunistă se aud mai bine decât majoritatea celor de acum.
Filmul se inspiră dintr-un caz real, dar nu își propune să-l explice sau să-l judece în mod direct.
În schimb, el devine un studiu de atmosferă și tensiune morală, în care două femei – Voichița, o călugăriță devotată vieții mănăstirești, și Alina, o prietenă apropiată revenită din Germania – sunt puse față în față cu propriile traume, cu incapacitatea de a comunica și cu un sistem religios care confundă discernământul cu obediența.
Așadar, tragedia poveștii izvorăște din acest conflict al două lumi radical diferite și opuse.
Pe de o parte, o avem pe Voichița, care a găsit în mănăstire o formă de stabilitate, liniște și alinare, trăind după reguli stricte, într-un univers închis, unde totul este interpretat prin prisma credinței ortodoxe, uneori înțeleasă într-o manieră rigidă și literalistă.
Această lume este guvernată de autoritate religioasă, supunere și o încredere absolută în valorile tradiționale, chiar dacă acestea intră uneori în conflict cu realitatea umană.
Pe de altă parte, Alina vine dintr-un spațiu occidental (a lucrat în Germania), marcat de autonomie, gândire critică și libertate individuală.
Ea nu înțelege regulile nescrise ale mănăstirii, nu se poate adapta tăcerii, ordinii și înstrăinării spirituale.
Lumea ei este una afectivă, profund legată de trecutul trăit împreună cu Voichița, dar este și una a frustrării, a dorinței de control, a nevoii de dragoste imediată și necondiționată.
Practic, este o confruntare între tradiție și modernitate, între rațional și divinitate sau între libertate și supunere; în niciun moment nu avem parte ca cele două tabere să ajungă într-un echilibru.
Cât de dureros… Să nu primești o mângâiere așa cum trebuie de la cineva, doar pentru că nu-i permite credința — că ar fi păcat înaintea lui Dumnezeu.
Interesant este faptul că scenariul nu atacă nicio tabără, nu te face să spui clar cine are sau nu dreptate; tocmai asta este problema acestei povești dureroase, faptul că nu se dorește să existe un echilibru — lucru pe care l-am menționat anterior.
Înțeleg și respect decizia unora de a se apropia de religie, de Biserică, de divinitate, dacă aceste lucruri le aduc alinare, dar nu pot să înțeleg, ba chiar sunt împotrivă când vorbim despre fanatism și refuzul de a alege calea rațiunii.
Poate prin astfel de povești mai reușesc să înțeleagă și alții de ce mulți oameni se îndepărtează de religie.
Actoria este de proporții stelare, nu degeaba premiul Cannes pentru actorie feminină a fost acordat în comun, pur și simplu ambele se completează una pe cealaltă, fiind din punctul meu de vedere cel mai impresionant duo actoricesc din istoria cinematografiei românești.
Fără a apela la exagerări dramatice, ele dau viață unui conflict interior complex — dragoste, credință, gelozie, abandon — toate coagulându-se într-o relație sfâșietoare și greu de etichetat.
Cosmina Stratan aduce o forță tăcută și o suferință mocnită în personajul Voichița, făcând din fragilitatea ei o armă, iar Cristina Flutur își construiește personajul cu o luciditate calmă, în care blândețea aparentă ascunde o fidelitate dogmatică ce devine tragică.
Din punct de vedere regizoral… Cuvintele sunt de prisos.
Nu sunt genul de pupincurist naționalist, dar în materie de cadre lungi, statice și scene one shot, cred că Cristian Mungiu este printre cei mai mari regizori din lume.
Rar mi-a fost să văd cadre statice dar în același timp dinamice, scene lente care să nu mă plictisească — un mod de a exprima tăcerea, suferința, lipsa de soluții.
Evident, tehnicile sunt executate impecabil, dar nu atrag atenția asupra lor; dimpotrivă, se retrag discret în fundal, amplificând realismul tragic și angoasa filmului.
Iar ca să adaug o mică notă la partea de realism, filmul este lipsit de orice coloană sonoră.
NOTĂ
Este un film care ridică multe semne de întrebare și aduce subiecte care provoacă revoltă.
Poate cea mai importantă întrebare este: ce a fost în mintea Alinei? Ce s-a întâmplat cu ea pentru a ajunge în acea stare?
Așa cum am spus și la începutul comentariului, evenimentele se inspiră dintr-un caz real petrecut în 2005 la mănăstirea Tanacu, unde o tânără a murit în urma unei „rugăciuni de dezlegare” — ceea ce presa și opinia publică au numit „exorcism medieval”.
În film, această acțiune este înfățișată nu ca ritual mistic ocult, ci ca un gest disperat al unor oameni simpli, convinși că fac bine, dar lipsiți de discernământ, ajutor sau educație medicală și psihologică.
Este răul ceva supranatural sau doar ignorarea suferinței psihice? Este răul o intenție sau o neputință?
Alina este un personaj suferind, dar în locul tratamentului adecvat primește fie ignoranță, fie moralism, fie „rugăciuni”. Se ridică întrebări despre falimentul sistemului medical și social.
În film, prezența religiei este dominantă, dar Dumnezeu pare absent. Este o lipsă a transcendenței tocmai într-un loc care ar trebui să o celebreze. Așadar, unde este Dumnezeu?
Un film care vorbește despre un caz de exorcizare, dar în esență este o exorcizare a conștiinței publice. Ne provoacă să privim în oglindă — ca societate, ca indivizi, ca oameni care uneori confundă religia cu morala și morala cu cruzimea.
Îmi pare rău pentru sunetul dezastruos, că altfel i-aș fi dat încă o notă maximă în catalogul filmelor românești.
