Iată că vin cu o nouă premieră pe acest blog – Primul articol despre un film indian, iar All We Imagine as Light are onoarea să deschidă acest bal.
Apropo, un film indian care a primit la Cannes marele premiu de Grand Pix.
SINOPSIS
Filmul prezintă poveștile intersectate ale trei femei ce lucrează într-un spital din Mumbai.
Prabha, o asistentă devotată, se confruntă cu schimbări neașteptate în viața personală atunci când soțul său, de mult înstrăinat, reapare în viața ei.
Anu, colega mai tânără a acesteia, trăiește o poveste de dragoste interzisă cu un bărbat musulman, în timp ce încearcă să ascundă relația de familia ei hindusă tradiționalistă.
Parvaty, bucătăreasa spitalului, se vede forțată să înfrunte incertitudinea și durerea legate de pierderea locuinței, fiind împinsă să se întoarcă în satul natal.
EXECUȚIE
Așadar, primul film indian din istoria Cannes-ului care a câștigat marele Premiu Grand Prix.
Nu este un film deloc rău, dar problema filmului este că-i foarte plictisitor, 2 ore care puteau fi compactate în vreo 90 de minute.
Filmul n-are intenții deloc rele, dar nu aveam nevoie de un cotidian banal cu scene care nu spun absolut nimic.
Hai să o luăm pe rând :
All We Imagine as Light abordează teme precum singurătatea, despre cum viața nu poate fi roz chiar dacă trăiești într-o metropolă nebună și agitată precum orașul Mumbai.
Filmul excelează prin portretizarea realistă a dificultăților zilnice pe care personajele le întâmpină, dar și prin subtilitatea cu care Kapadia introduce elemente de intimitate și fragilitate umană.
Prabha, Anu și Parvaty sunt femei foarte diferite, dar fiecare dintre ele luptă cu forme variate de marginalizare, fie că este vorba de gen, clasă sau religie.
Prabha simbolizează reziliența tăcută în fața schimbărilor neașteptate, în timp ce Anu reprezintă un conflict modern între iubire și constrângerile impuse de familie, Parvaty, cea mai „invizibilă” dintre ele, atrage atenția asupra unei realități dure a lucrătorilor din umbră, al căror sacrificiu rămâne adesea neremarcat.
Kapadia explorează relațiile umane în diferite registre – romantice, familiale și colegiale – dezvăluind dinamica fragilă a conexiunilor într-o societate stratificată. Relația interzisă dintre Anu și Shiaz aduce în prim-plan tensiunile religioase și prejudecățile din India contemporană.
Până acum totu’ este foarte bine și frumos! Dar nu aveam nevoie să-mi prezinți timp de două ore despre cum spălăm vasele, cum călătorim cu metroul, cum mergem la serviciu, și alte repetiții pline de clișee sau momente ușor de anticipat.
Au fost niște teme pe care le-am priceput imediat după primele 30 de minute, abia atunci se conturează conflictul filmului, care-i mult spus conflict, mi s-a părut clădit într-un mod superficial.
Ce-i drept, sunt și scârbit când văd oameni care-și limitează viața, că nu se pot bucura de anumite plăceri materiale, spirituale, trupești, asta din cauza unor metehne și tradiții învechite…
Ca de fiecare dată, vă trimit la recenzia de la The Passion of the Christ, articol unde mi-am expus părere despre cum percep eu religia și credința.
Când mă gândesc la religie, mă gândesc la ceva care să-mi aducă pace, liniște, fericire, o libertate de care să mă bucur de viață, nu la o îngrădire, așa cum este în popoarele de musulmani.
Din punct de vedere tehnic, filmul se prezintă bine, mi-a plăcut abordarea regizorală în care ne este prezentat grandoarea Mumbai-ului, iar în paralel să avem parte de singurătatea și amărăciunea unor personaje.
Actoria se prezintă la fel de bine, toată lumea își livrează partitura într-un mod cât se poate de decent, dar în niciun caz încât să vedem distribuția prezentă pe la marile decernări.
NOTĂ
Oricât aș vrea să scriu mai mult despre film, chiar nu pot…
Repet, nu-i un film deloc rău, din contră, chiar am apreciat viziunea artistică a regizorului, dar nu pot să agreez atât de multă stagnare într-un film.
Nu am o problemă cu ritmul unui film, poți să-mi oferi un ritm de viteza melcului și să fiu la marginea scaunului, asta mai dacă știi cum să mă captezi.
O fi acest film o poezie sensibilă, o meditație asupra vieții, dar execuția filmului m-a lăsat rece.
La final, mă văd să-i acord un 6 de încurajare, e un film pe care nu-l văd să aibă un cuvânt de spus, mai ales că la categoria de Oscar pentru Cel mai Bun Film Străin, acest All We Imagine as Light nici nu s-a aflat în lista scurtă de nominalizări.
