Shang-Chi and the Legend of the Ten Rings este o nouă adiție în MCU, și puteți să vă dați seama din titlu cam cât de exotică este acest upgrade în acest univers cinematic.

SINOPSIS

Shang-Chi ( Simu Liu ) trăiește o viață aparent normală în San Francisco, evitând trecutul său tumultuos și legătura cu organizația periculoasă cunoscută sub numele de Cele Zece Inele, condusă de tatăl său, Wenwu (Tony Leung).

Însă, atunci când trecutul său îl ajunge din urmă, el este forțat să se confrunte cu originile sale și cu puterea extraordinară a inelelor mistice deținute de tatăl său.

Pe măsură ce Shang-Chi se implică într-un conflict care amenință să distrugă lumea, el descoperă forța interioară, își dezvoltă abilitățile în arte marțiale și explorează legătura complexă cu tatăl său, un antagonist care nu este pur și simplu malefic, ci profund marcat de pierdere și durere.

Cu ajutorul prietenilor săi și al unui grup de aliați neașteptați, Shang-Chi trebuie să decidă ce fel de moștenire vrea să lase în urmă și să își definească propriul drum.

EXECUȚIE

Na poftim, incluziune socială și făcută într-un mod cât se poate de bun.

Cum pot să mă supăr pe o poveste originală, iar combinația asta de SF Marvel și mitologie asiatică, mi s-a părut un melanj foarte reușit și interesant.

Pot spune că filmul reprezintă celebrarea culturii asiatice, care este redată cu respect și profunzime.

De la coregrafia rafinată a scenelor de arte marțiale inspirate de filmele clasice din cinematografia asiatică, până la utilizarea limbii mandarine și explorarea mitologiei chineze, Shang-Chi se remarcă prin autenticitate.

Repet și mă întorc la marea problemă : Dacă și într-un film NOU, cu personaje NOI, care îți oferă o călătorie interesantă prin tradițiile, obiceiurile și mitologia unei culturi, dacă și-n contextul ăsta faci nazuri, atunci chiar ai probleme grave.

Revin la film în sine :

Relația dintre Shang-Chi și tatăl său, Wenwu, este esențială pentru poveste și este înrădăcinată în tema familiei, o constantă în narațiunile asiatice.

Wenwu, interpretat magistral de Tony Leung, un personaj tragic, marcat de pierderea a ceva sau a cuiva, iar motivațiile sale nu sunt dictate de setea de putere, ci de durerea care îl consumă, iar acest strat al personajului adaugă o profunzime aparte față de majoritatea producțiilor din MCU.

Așadar, avem parte de o actorie bună, pe lângă interpretarea plină de carismă al lui Simu Liu, mai avem parte și de colosala, epocala, divina actriță – Michelle Yeoh care pentru mine a fost piesa de rezistență a acestei pelicule.

Am tot spus de mitologia și tradiția asiatică, ce-i drept abordarea asta este una superficială oarecum, nu vă așteptați să fiți bombardați cu o mulțime de elemente care să vă facă căsăpească mintea, poate dacă scenariul avea vreun cineast asiatic la bord, atunci rezultatul ar fi fost unu’ mult mai complex.

Dar chiar și așa, mi se pare mai mult decât decent.

Scenele de acțiune sunt coregrafiate cu o grație care amintește de filmele clasice din cinematografia asiatică, lupta din autobuz sau duelurile dintre Shang-Chi și inimicii săi sunt genial executate.

Fie că vorbim de lupte corp la corp unde se folosesc artele marțiale sau când puterile magice reprezintă arsenalul principal, indiferent de situație, acțiunea este bine executată, bine coregrafiată și BINE MONTATĂ!

De asemenea, filmul se folosește de efectele vizuale pentru a crea un univers mitologic fascinant, în special în ultima parte, când spectatorii sunt introduși într-o lume plină de creaturi fantastice și energii mistice, problema este că există momente în care CGI-ul dă chix grosolan, iar în altele când este IMPECABIL.

Acum să trecem la problemele importante:

În primul rând, filmul este și o mini extensia a celebrului Iron Man 3, pentru că de acolo a pornit întreaga poveste cu cele 10 inele, așadar vom avea parte și de câteva personaje care se întorc.

Iar întoarcerea acestor personaje este de pomană! Nu aveam nevoie de 5 minute în care un personaj să-mi spună despre cum a fost prima sa vizită la cinema, când a văzut primul The Planet of the Apes.

De asemenea, mai avem parte de o reîntoarcere a unui personaj negativ care a participat la debutul MCU-ului – LA CE FOLOS? CE-I CU DESIGN-UL ĂLA?

Dar cea mai mare problemă a filmului este – UMORUL INFECT!

N-ai cum așa ceva! Au fost o mulțime de secvențe unde aveam parte de linii de dialog formate numai și numai din glume și poante expirate, care nu aveau niciun haz de nici pietrele nu râdeau.

Nu am pretenții ca toate peliculele să fie în tonul Avengers, nici vorbă de așa ceva, dar nici luat de sugaci să fiu nu vreau să fiu când îmi livrezi la foc automat cele mai expirate și răsuflate glume posibile și imposibile.

NOTĂ

Un suflu nou în acest MCU după perioada post – Endgame, iar trebuie de lăudat, mai avem nevoie și de originalitate.

Nu-i deloc un film rău, dar pe lângă punctele negative menționate anterior, Shang-Chi and the Legend of the Ten Rings merge pe rețeta clasică de poveste de origine, plus meteahna expirată de a aminti de personaje din MCU pentru a ne aminti că și el face parte acum din acest univers cinematic.

Mă văd să-i acord un 7 cinstit și corect, și pentru viitorul apropiat sau îndepărtat, chiar pot spune că sunt entuziasmat pentru un viitor sequel, mi se pare un personaj care gravitează în jurul unui univers cu foarte mult potențial.