6 nominalizări la Premiile Oscar.

Hai că am ajuns să discut și despre marele câștigător de la Cannes – Anora, regizat de Sean Baker.

SINOPSIS

Anora ( Mikey Madison ) este o frumoasă și sexy tânără care lucrează într-un club de striptease, aceasta fiind destul de fericită și mulțumită de munca pe care o prestează.

Însă, totul se schimbă când aceasta întâlnește un client mai deosebit, pe Ivan ( Mark Eydelshteyn ), un tânăr de 21 de ani care face parte dintr-o familie de oligarhi ruși.

Ivan aruncă mormanul de bani pe ea pentru diferite oportunități : servicii sexuale, fie să-i fie iubită sau fie să petreacă o săptămână nebună în extravagantul Las Vegas.

Iar toate acestea conduc la surprinzătoarea decizie ca cei doi să se căsătorească, iar marea veste ajunge și în hotarele rusești, iar când cei din neamul lui Ivan aud despre nebunia făcută, aceștia se pornesc cu toții în America ca să oprească această nebunie.

EXECUȚIE

Așadar, câștigătorul festivalului de la Cannes, #1-ul ediției care nu a câștigat nimic pe lângă marele trofeu, nu premiu pentru vreo actorie, nici pentru scenariu sau pentru vreo regie.

Deci, parcă din start îmi este transmis că filmul nu excelează pe niciun palier. Atunci, din ce motiv a câștigat marele premiu? Că nu pot să înțeleg…

Că sunt obosit de expresia „ Oscarurile nu mai sunt relevante, huoo americanilor ”, acuma, nici Cannes-ul, locul unde se presupune că se strânge spuma artei cinematografice, nici acest festival nu mai e relevant!?!?

Iar cu ocazia acestui Anora mi s-a demonstrat cât de ipocrită poate să fie lumea, cât de erudiți sunt unii față de muritorii de rând care nu înțeleg anumite esențe filosofice.

Filmul se prezintă încă din primele secunde printr-o maiestuoasă compoziție a cadrelor, mai exact prin niște imagini peisagistice ale dezveliților mușchi fesieri și a glandelor mamare ale dansatoarelor – Artă.

Iar în mare parte, mai exact primul act și jumătate din al doilea constau în scene de nuditate, sex și petreceri îmbibate în ketamină și alcool – Artă.

Iar protagonista noastră pe lângă că este plătită pentru respectivele activități, le prestează și cu multă bucurie, ba chiar se și căsătorește cu acel pișpirică.

Acuma, nu-i vorba că sunt pudic, că aș fi ipocrit că am fost deranjat de respectivele imagini, dar ca să vin și cu un exemplu bun și concret : The Substance.

Și-n The Substance avem plăcere de-a ne bucura de diferite cadre panoramice în care filmul renunță la vestimentația actrițelor, dar acolo are un scop inteligent, cerebral, nu doar ca să ne clătim ochii. Păi acolo pot spune clar și răspicat că am fost alături de protagonistă.

Dacă eu ca bărbat am fost alături de personajele respective, nu vreau să mă gândesc la femeile privitoare, mai ales că pentru ele a fost acel film.

Mi se pare că s-a ajuns la un nivel atât de ipocrit încât ajungem să găsim filosofie, intelectualitate în orice chestie doar în a ne da mari erudiți.

În mare parte, filmul este prezentat ca dramă, dar n-am simțit nimic dramatic în toată povestea asta, poate doar în ultimul sfert de oră.

Nu există niciun pic de anxietate, dramă, tensiune în toată această poveste.

Aaah, dacă protagonista era obligată și forțată, agresată, regizorul radiografia într-un mod sumbru mediul toxic sau depravat în care aceasta lucra, atunci DA, puteam spune că vorbim despre un subiect dramatic.

Vrea filmul să aducă în discuție conflictul dintre ce este demn sau nu, despre relațiile care sunt condiționate de statutul social al unuia dintre parteneri, lucruri total prostești, unde există dragoste adevărată nu mai există obstacole.

Și tocmai asta-i problema, că nimeni nu-mi poate spune că aici vorbim despre vreo mare și profundă poveste de iubire.

Scurt și la obiect – O poveste cu și despre nebuni.

Sau poate că filmul dorește să semnalizeze faptul că prin intermediul banilor avem puterea de a cumpăra orice dorință trupească, dar niciodată cea sufletească.

Pe plan actoricesc lucrurile stau destul de bine, Mikey Madison face un rol foarte bun, aceasta emanând perfect senzualitate, iar în final, reușind chiar să arate o latură sensibilă.

Mark Eydelshteyn își joacă și el rolul cu mult talent, dar personajul lui m-a adus în niște stări de-mi venea să smulg scaunul din podea și să-l arunc în ecran.

Totuși, având în vedere ce-am văzut până acum, nu mi se pare că i-aș acorda vreun mare premiu.

BĂ, CUM SĂ AI LÂNGĂ TINE-N PAT MARE PIESĂ DE FEMEIE, IAR TU SĂ STAI SĂ TE JOCI PE PLAYSTATION????

Și ca să mă întorc la dramă, pot spune că aceasta apare în finalul filmului, unde există o scenă dintr-o mașină unde pot spune că am fost atins, respectiva scenă portretizând o inimă frântă, o persoană care a fost obișnuită cu o singură tipologie și a realizat că există și altfel de oameni, cei cu suflet.

Dar o scenă de câteva secunde nu îmi este de ajuns ca să mă atașez puternic de un personaj.

NOTĂ

Bănuiesc că s-a observat că n-am apelat la apelative scârboase la adresa meseriilor sau să vin cu tot felul de comentarii proaste legate de acest subiect, că și aici pot spune că cei care vin cu astfel de replici sunt niște ipocriți pudici, și aici mă refer la bărbați.

Repet, a fost un film care nu mi-a transmis absolut nimic, nu am putut să fiu angrenat în povestea personajelor. 

Da, filmul e prezentat ca și o comedie romantică, unde trebuie să recunosc că în anumite secvențe și-a atins acest rol, dar mi-e greu să cred că principalul său țel a fost unu’ de amuzament.

Într-adevăr, nu au fost ele filme artistice și de Cannes, dar în niște producții precum 9½ Weeks sau Basic Instinct am găsit elemente mult mai inteligente și cerebrale față de o producție ARTISTICĂ care a mai și câștigat marele premiu de la Cannes.