Am tras o foarte scurtă vizită la American International Film Festival pentru a viziona The Bikeriders, film în regia lui Jeff Nichols.

SINOPSIS

Așa cum ne este prezentat încă din titlul afișului, regizorul Jeff Nichols ne spune povestea a vieții motoc iștilor, The Bikeriders fiind adaptarea unei cărți scrise de un foto-jurnalist – Danny Lyon, care povestește despre cultura și viața clubului de moto – The Vandals.

Plictisit de viața banală de acasă, aia de soț și tată, inspirat de replicile dintr-un film rostite de Marlon Brando, al nostru Johnny ( Tom Hardy ), se gândește să înființeze un club de motocicliști – The Vandals.

Clubul se mărește, iar în hora mare pe motoare se alătură și Benny ( Austin Butler ), un tânăr care mai apoi se îndrăgostește de Kathy ( Jodie Comer ), o tânără de-a zonei cu care se și căsătorește.

EXECUȚIE

Așa cum spune și sinopsisul, filmul ne prezintă viața acestui club de moto, cu bunele și cu relele acestuia, de asemenea, fiind și o portretizare directă a celebrei zicale : Aparențele înșală.

Am rămas surprins de metodologia acestei producții, și nu la faptul că motoc iștii ăștia sunt și ei niște oameni normali în viața de zi cu zi, că asta o știam, ci am rămas surprins de acest caracter documentaristic.

Narațiunea se bazează pe niște flashback-uri prezentate de Kathy în interviurile pe care acestea le susține în procesul de producție a documentarului despre celebrul club de motocicliști. Deci, scenariul devine și foarte previzibil prin această decizie regizorală, plus că și această narațiune nu este una foarte bine executată.

Previzibilitatea aceasta scăzând și din impactul emoțional, momentele dramatice fiind livrate destul de sec, mergându-se mai mult pe premisa : Scapă cine poate!

The Bikeriders abordează tema apartenenței la grup, despre modul în care un individ se poate sau nu adapta la o nouă viață, la ce tipuri de compromisuri se poate ajunge, dacă poate renunța la anumite obiceiuri sau chiar persoane pentru a face parte într-o nouă societate – toate acestea portretizându-se în personajul Benny.

În rest, filmul se concentrează pe membrii organizației The Vandals, și descoperim că băieții ăia fioroși, înhămați în ghiuluri, piele și ciocate sunt de fapt niște oameni cât se poate de normali.

Ah, că mai există anumite „picnicuri” în care băieții se iau la pumni și cuțite, asta-i partea a doua, dar sunt departe de falsa imagine în care sunt conturați, aceea de bezmetici și infractori.

Vă pot spune din propria experiență ca ascultător de metale grele și des participant la concertele de muzică rock ( Coldplay nu e rock ) care întâlnește numai persoane de genu’, și vă spun că dacă le zici de ultimu’ album ieșit pe piață și îi întrebi despre motorizarea motocicletei, pur și simplu în mai puțin de 5 minute le ești cel mai mare frate și mai ești cinstit și cu vreo 3 rânduri de bere.

În plus, filmul mai m-a surprins, dar de data asta neplăcut, din cauza absenței vitezei, fie ea a curselor sau prin ritmul extraordinar de molcom. Sunt o mulțime de scene în care abia ies vorbele din gura personajelor, în care abia se așază pe scaune sau își pun ceva de băut în pahare.

Ca să nu mai zic de faptul că nu avem nicio mână de curse, în care să ne fie prezentată cu lux de amănunt dragostea călăreților pe două roți, despre magia care gravitează în jurul acesteia, mai mult stăm prin bălți de noroi și prin cârciumă.

Actoricesc, filmul se descurcă destul de bine, Jodie Comer fiind cea care cară pianul pe scări, livrând o partitură destul de interesantă și având parte de o fantastică metamorfoză, ajungând de la o simplă și firavă fată, la o adevărată femeie, soție de motociclist care trebuie să îndure o grămadă de probleme ce țin de viața partenerului său de viață.

Trecând peste mult prea folositul său accent verbal, Tom Hardy își joacă destul de bine rolul, servind o interpretare care mi-a plăcut, dar nici nu pot spune că m-a dat pe spate.

Cât despre Austin Butler, îl văd să câștige minim două statuete oscarizate, dar nu acum, nu când în continuare îl joacă pe Elvis Presley, Dune: Part Two fiind cam singurul film în care s-a descotorosit de imaginea legendarului star rock.

Ori regizorul nu a știut cum să-l gestioneze, ori Austin Butler nu știe să joace altceva momentan, dar oscilez mai mult spre prima variantă, că pare-se că Denis Villeneuve a știut să-i găsească cheița potrivită.

Din punct de vedere tehnic, filmul arată bine, dar nimic epopeic sau ceva apocaliptic de glorios demn de cele mai aurite Oscaruri, o muzică cât de cât de bunicică, dar nimic la ce mă așteptam, îmi doream să aud ceva riff-uri de distors de chitară sau anumite pasaje din niște clasice a zonei rock / metal.

NOTĂ

Nu este un film rău, dar mă repet, la latura asta umană și cât se poate de normală a personajelor mă așteptam, deci n-a venit cu nimic nou pentru mine, poate pentru cei care nu sunt așa de familiarizați cu această zonă s-ar putea să găsească anumite chestii drăguțe și interesante.

Mi-ar fi plăcut mult mai dinamic, mult mai dement, dar și mult mai dramatic, ca să nu mai zic despre golurile prezente în foaia de scenariu care au alterat complet aspectul dramatic al producției.

Nu știu și nu am un motiv foarte întemeiat, dar presimt filmul ca un mare eșec la box office, dar mă repet, pentru cei curioși de acest fenomen consider că ar fi o experiență destul de interesantă.