Universul Cinematic Marvel își continuă aventura prin filmul –Thunderbolts*.

SINOPSIS

Sub coordonarea misterioasei Valentina Allegra de Fontaine (Julia Louis-Dreyfus), este formată o echipă neconvențională din foști inamici, soldați instabili și mercenari reabilitați:

Yelena Belova (Florence Pugh), Bucky Barnes / Winter Soldier (Sebastian Stan), Red Guardian (David Harbour), Ghost (Hannah John-Kamen), Taskmaster (Olga Kurylenko) și John Walker / U.S. Agent (Wyatt Russell).

La început, pare că sunt trimiși într-o operațiune de rutină, dar lucrurile iau o turnură întunecată când descoperă că au fost folosiți ca pioni într-un plan ascuns.

Valentina urmărește să își acopere niște experimente periculoase legate de un individ instabil, cu puteri uriașe – Bob Reynolds, cunoscut mai târziu ca Sentry (Lewis Pullman).

EXECUȚIE

Având în vedere recenziile venite din afară, așteptările îmi erau destul de ridicate, iar rezultatul pe care eu l-am primit și interpretat a fost unul… să zicem, bunicel.

Filmul este destul de static pe anumite segmente, dar în același timp este vizibil simțit ca un film de tranziție pentru viitorul apropiat, scenariul bazându-se mult pe dialog, construcția lumii și a personajelor.

Ce nu mi-a plăcut a fost viteza scenariului în anumite explicații.

Pentru unul ca mine, care nu a văzut toate serialele din MCU, au fost unele momente în care mă scărpinam în cap, că nu înțelegeam care-i treaba cu personajul respectiv și scopul aceluia.

Marele punct forte al producției este abordarea originală.

În primul rând, tonul este destul de dark și foarte serios în majoritatea timpului. Nu avem parte de umorul prăjit și infect pe care l-am avut în ultimele producții.

Evident că sunt și momente comice, mai ales când în prim-plan se află Red Guardian (David Harbour), cu al său umor sovietic, dar comedia este livrată atunci când trebuie, iar momentele serioase își mențin tonul până la capăt, fără a fi întrerupte.

În al doilea rând, originalitatea vine prin abordarea aspectului psihologic al personajelor. În filmul de față, eroii nu se confruntă cu niște amenințări monstruoase sau cine știe ce străini veniți din alte galaxii.

În cazul de față, monștrii sunt cei interiori: depresia, anxietatea sau traumele trecutului (abuzuri în familie, pierderi ale membrilor dragi, bullying), iar toate acestea sunt portretizate cu măiestrie în duo-ul de personaje: Yelena–Bob.

Așadar, spre deosebire de formațiile clasice precum Avengers sau Guardians of the Galaxy, Thunderbolts nu este o echipă construită pe bază de prietenie, încredere sau idealuri comune.

Este o alianță fragilă între indivizi disfuncționali, cu trecuturi tulburi, adesea caracterizați de comportamente impulsive, traume nerezolvate și o lipsă de direcție morală clară.

Deci se poate și ceva nou! Așa da, că mi s-a acrit de acțiuni de copii de grădiniță și de glume repetente. Din când în când, mai merge și un ton mai depresiv.

Având în vedere toate cele povestite, reiese faptul că acțiunea nu este livrată în cantități foarte mari, dar chiar și așa pot spune că am fost bine satisfăcut de spectacolul violent.

Pe lângă acțiunea orchestrată prin intermediul luptelor corp la corp sau a scenelor în care armele albe sau cele de foc sunt scoase din dotare, capul de afiș în materie de acțiune epică vine din momentul în care Sentry intră complet în scenă.

Ceea ce îl face cu adevărat unic și tragic este că în interiorul lui Sentry locuiește și Void, o entitate întunecată, nihilistă, care este practic reversul absolut al luminii și salvării.

De fiecare dată când Sentry face binele, Void crește în intensitate, ca un echilibru universal al existenței.

Este o reprezentare metaforică a ideii că nu există lumină absolută fără umbră absolută.

Până în acest moment, acest demiurg care deține puterea a un milion de sori mi se pare cea mai puternică ființă din MCU – aș îndrăzni chiar și peste Thanos cu a sa Mănușă a Infinitului.

Iar acum pot spune cu tărie că Dr. Doom și-a găsit un posibil naș în viitoarele bătălii din Doomsday sau Secret Wars.

Din punct de vedere tehnic, filmul se menține chiar bine. Nu am găsit niciun moment în care CGI-ul să dea chix, dar nici scene în care să-mi cadă maxilarul datorită unor cadre grandioase.

Acțiunea nu capătă niște proporții stelare, mai degrabă doar în actul III, unde Sentry / The Void își dezlănțuie adevăratele puteri apocaliptice.

E cinstit în palierele tehnico-vizuale, dar bugetul de aproape 200 de milioane este complet nejustificat.

Mai degrabă aș crede că banii s-au dus în zona de actori, iar având în vedere că Florence Pugh pare a fi noua Black Widow, cred că grosul monetar către ea s-a îndreptat.

NOTĂ

Față de Brave New World, mi s-a părut mult mai bun, mai ales prin abordarea psihologică și prin tonul serios și întunecat.

Ce-i drept, nu este un film cu adevărat spumos și incandescent, iar asta se datorează faptului că este un film de tranziție și, mai ales, de schimbare.

Thunderbolts* reprezintă o poveste despre propria acceptare și vindecare – dacă vrei să fii primit și acceptat de ceilalți, în primul rând trebuie să te accepți pe tine însuți așa cum ești.

Este o explorare a ideii că eroismul nu aparține doar celor cu reputații curate – uneori, cei mai buni salvatori sunt cei care știu ce înseamnă eșecul, vina și șansa de a o lua de la capăt.

Cât despre ce ne așteaptă pe viitor, chit că-i extrem de ușor de anticipat, rămâneți până la ultimul credit-scene.

Inițial eram cu verdictul la nota 7, dar am zis să mai acord un punct în plus pentru încurajare și cu speranța că acest ton să se mențină și, bineînțeles, ca și calitatea să crească de la film la altul.