A trecut ceva vreme de când n-am mai vorbit despre un film regizat de Aronofsky, acum, a venit timpul să o dau parte-n parte cu The Wrestler.

SINOPSIS

Randy ” The Ram ” Robinson ( Mickey Rourke ) a fost cândva un wrestler profesionist celebru în anii ’80, dar acum, la mulți ani după apogeul carierei sale, se confruntă cu declinul.

Îmbătrânit și cu sănătatea șubredă din cauza anilor de abuz fizic și steroizi, Randy trăiește singur într-o rulotă și lucrează ocazional într-un supermarket, în timp ce continuă să lupte în meciuri mici pentru fanii săi loiali.

În ciuda trecutului său glorios, Randy duce o viață izolată și plină de regrete, acesta încearcă să repare relația înstrăinată cu fiica sa, Stephanie ( Evan Rachel Wood ), dar se luptă să câștige iertarea ei pentru anii în care a fost absent ca tată.

De asemenea, Randy dezvoltă, de asemenea, o legătură cu Cassidy ( Marisa Tomei ), o stripteuză cu care împărtășește experiențe de viață similare și care îl vede dincolo de imaginea sa publică.

După ce suferă un atac de cord în urma unui meci, Randy este avertizat de medici că dacă mai continuă să lupte, își riscă viața. Confruntat cu această realitate, el încearcă să renunțe la wrestling și să își refacă viața, dar se simte pierdut fără identitatea sa de wrestler

EXECUȚIE

Când am dat play acestui film mă gândeam la o producție în stilul The Iron Claw, ce-i drept, cam așa e, dar cu o abordare total diferită și care m-a lăsat complet la rece.

Dacă-n The Iron Claw victimele sunt niște copii, niște rezultate ale unui parenting toxic și infect, ei bine, aici, „victima” este ditamai omul în toată regula, mă rog, mult spus om, mai degrabă un ratat.

Și nu mă feresc de cuvinte grele, altcumva n-am cum să descriu un ratat care-și bate joc chiar și de ultimele șanse salvatoare, fie ele fizice sau sufletești.

Îmi este imposibil să-mi pese de un om care-și bate joc de propria fiică după ce ea i-a acordat o ultimă șansă, îmi este imposibil să-mi pese de un om care „ taie” o mână întinsă de către o femeie, băi măcar acum în ultimul ceas când îți este coasa la cap încearcă să te schimbi.

Ce-i drept, există un segment în care personajul lui Mickey Rourke ajunge pe o traiectorie foarte bună, ba chiar au fost câteva momente care chiar m-au emoționat, dar când am văzut că Randy nu se dezminte de la obiceiurile proaste, când am văzut că tot apelează la „ Albă ca Zăpada ” și la coțăială prin wc-uri, atunci am spus : Știi ceva? Fă ce vrei, că nu-mi pasă!

Repet, sunt momente în care Randy este dispus la schimbare, la comunicare, și unele momente au fost de-a dreptul sfâșietoare, în special în care ne este arătată singurătatea acestuia, în care se bucură atât de mult de prezența unor copii din vecini, de mângâierea sinceră a unei femei care nici ea nu are cea mai roz viață.

Dar când îți bați joc complet de asemenea momente, atunci, chiar nu mai meriți nimic.

Nu sunt deloc vreun urmăritor de wrestling, dar știu cum decurge acest „ sport ”, dar mi-a plăcut foarte mult această abordare regizorală prin care ne arată că, oricât de falsă, de plastic și aranjată e această competiție, pe atât de reale și devastatoare sunt pericolele la care sunt predispuși „ sportivii ”.

Ehe, și pe palierul pericol avem parte de o servire cât se poate de brutală, și trebuie să recunosc că au fost unele momente în care m-am scălâmbat rău către tv.

Totuși…. să accepți să-ți fie trase capse în corp, să fii azvârlit într-un gard de sârmă ghimpată sau să te tai de unu’ singur cu mare ciob, nu știu dacă e vorba de curaj, nebunie sau prostie.

Din punct de vedere al actoriei, Mickey Rourke face un rol de senzație, nominalizarea la Oscar fiind cât se poate de meritată, nimic de comentat, ca să nu mai zic despre transformarea pe care a avut-o : greutatea ajungând spre a doua sută, antrenamente intense în sală și mesele care se învârteau cam pe la 5000 de calorii.

De asemenea, Marisa Tomei este și ea la înălțime, dar nu la magnitudinea de Oscar, face un rol bun, cinstit, profund emoțional, dar interpretarea ei nu mi s-a părut nimic fantasmagoric și stelar încât să fie nominalizată la Premiile Oscar, aș spune că mai de Oscar a fost prestația actriței Evan Rachel Wood, cea care o însuflețește pe fiica lui Randy.

Tehnic, filmul se menține destul de bine, mai ales că au fost probleme extreme legate de buget și finanțare, au fost atât de mari problemele încât Axl Rose a „ donat ” filmului piesa Sweet Child o’ Mine fără a cere vreun ban pentru drepturile de difuzare.

NOTĂ

Din păcate, n-am fost atins cu nimic, aș spune chiar că am avut parte de un film cu potențial uriaș, dar execuția n-a fost cea pe placul meu, s-ar putea ca fanii înrăiți ai wrestling-ului să fie satisfăcuți pe toate planurile, și nu contest cu nimic gusturile lumii.

Parcă am și simțit că e un film dedicat doar publicului consumator de wrestling, nu cum a fost la The Iron Claw sau chiar la monumentalul Million Dollar Baby, filme care reușesc vin cu abordări mai deosebite și parcă reușesc să împace ambele tabere, cel puțin așa am simțit.

Actorie bună, regie interesantă, emoția a fost și ea acolo pe alocuri, dar povestea m-a lăsat rece, și mă repet – Chiar nu pot să rezonez cu un ratat care nu știe să respecte și care își bate joc de dragostea și de mâinile de ajutor întinse de la apropiați.

P.S : Cât despre Mickey Rourke, aveți grijă cu operațiile estetice că vedeți și voi unde se poate ajunge… Adică de la un bărbat chipeș care-n tinerețe juca în drame/thrillere erotice să ajungi să arați așa cum arăți acum.

Atenție, nu sunt prost să judec și să jignesc oameni după aspectul fizic, dar ce vreau să subliniez este că, uneori e bine să ne mulțumim cu ce avem sau să nu exagerăm cu unele lucruri, iar în cazul lui, pot spune că și-a bătut joc de el mai ales că omu a fost frumos înzestrat de la mama natură.